12 august
Eram cu ei înăuntru și mă uitam cu o surprinzătoare detașare la cei din jur, sau la ce era în jur mai bine zis. Vedeam cum pe brațele ei a apărut tipica piele de găină și că se uita relativ speriată la mine dându-mi privirea care zicea ”Doamne ferește…”. Am zâmbit cu puțină ironie întrucât mi se părea că doar cei slabi de înger pot să se sperie în fața acestor… probleme, să zic așa.
Holul era lung și lat, exact ca în filme și ”locuitorii” se plimbau prin jur după voia inimii. Mă uitam cu o privire superioară la tavanul de pe care atârnau pânzele de păianjen și simțeam o adâncă compasiune pentru oamenii care erau nevoiți să treacă zilnic pe sub ele, unii observându-le însă neavând puterea de a face ceva, alții speriindu-se de ele și alții pur și simplu ignorând existența lor. Mă întrebam din care categorie aș face parte dacă aș sta acolo… zilnic înconjurată de pânzele de păianjen.
Revenind cu picioarele pe pământ am observat că grupul cu care eram s-a îndepărtat de mine și că eram acum singură în mijlocul ospiciului. Am meditat o secundă asupra posibilităților mele și am decis că decât să mă alătur celor ce vor face un tur superficial al clădirii aș putea să explorez totul pe cont propriu, obținând informații mult mai relevante. Evident că am realizat că nu asta vroiam să obțin; informații; ci să îmi satisfac curiozitatea patetică de a studia stilul de viață și felul în care sunt tratați cei ce au probleme cu… realitatea.
Am pornit pe holul imens și abia când am ajuns aproape de capătul lui mi-am dat seama că nici măcar nu am aruncat o privire în vreo cameră. Nu am privit nici un pacient în ochi. Am mers timp de câțiva metri buni fără să aflu ceea ce vroiam să știu. Sau poate că tocmai așa am aflat, necăutând detaliile tipice. M-am oprit și de data aceea chiar am privit. Lângă mine era un tânăr care pândea de după colț. Evident că vroia să evadeze. Am zâmbit ștrengărește și m-am alăturat lui în această aventură.
- Trebuie să avem grijă întrucât la fiecare 5 minute cineva trece pe la această ieșire.
Nici măcar nu s-a uitat la mine, de parcă prezența mea lângă el era cel mai natural lucru cu putință. ”Bine” am zis și am așteptat să văd ce va face în continuare.
- Acum! Și a început să fugă spre ieșire. Nici nu am avut timp să realizez ce se întâmplă până
m-am trezit trasă de el în linie dreaptă spre ditamai poarta din fier forjat ce se deschidea de fiecare dată când venea cineva în vizită la casa de nebuni.
- Și unde anume credeți voi că fugiți?
În fața noastră a apărut brusc o siluetă de femeie solidă, de vârstă mijlocie, cu evidente probleme legate de viața sentimentală. Am început să râd și să îi explic apoi cum stă de fapt treaba. ”Vedeți, eu sunt doar o vizitatoare, am venit împreună cu grupul să evaluăm starea acestui ospiciu. Am permis și toate cele, puteți să mă controlați, nu sunt.. de aici, cum ar veni” și continuam să mă amuz de întorsătura amuzantă a lucrurilor.
- Termină cu prostiile și treci în camera ta. Nu mă mai enerva cu fazele astea. Încerci să scapi
de ani de zile folosind aproape tot timpul aceeași scuză. Chiar crezi că nu te cunosc deja?
Mă uitam mirată la fața serioasă și enervată a femeii în timp ce gardienii încercau să mă târască în ceea ce ziceau ei că e camera mea. ”Nu îmi dați nici o injecție! Lăsați-mă naibii în pace! E o greșeală! V-am zis doar!”.


14 august
Mă găsesc azi în fața acestui caiet gol abia așteptând să povestesc pățania mea din această zi.
Am venit cu grupul să evaluăm starea unui ospiciu și…