Prima steluță

Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Cuvintele treceau pe lângă urechile ei ca niște sulițe care nu mai puteau să o atingă. Nu e de parcă nu ar fi avut corpul plin de cicatrici lăsate de-a lungul timpului de armele cuvintelor. Oare dacă ar fi în mijlocul naturii în loc de această cameră de interogatoriu de unde ar veni vântul? I-ar sufla părul din spate ascunzându-i privirea plânsă sau i-ar șterge lacrimile din față lăsându-i ochii uscați si chipul dur? Clima te întărește, se zice, dacă e neprielnică, desigur. A avut nenorocul de a se naște într-un loc unde anotimpurile țineau totuși, în mare parte, cu oamenii, lăsându-i slabi, ca pe niște salcii în bătăile constante ale vântului și timpului. 

”Nici măcar nu are decența de a ne asculta. Extraordinar. Mereu face așa. de parcă am sta aici să vorbim în gol. Nu pereții încercăm săi-i ajutăm, ci pe tine, ai putea măcar aprecia puțin prezența noastră aici, în loc să fim toți pe drumurile noastre și să ne facem treburile noi… ” Însă poate totuși dacă ar fi la munte… da, la munte ar fi o poveste complet diferită decât la câmpie, evident. La munte cui îi mai pasă de unde bate vântul? Să îți deschizi ochii și în loc să vezi drama, neplăcerea, nereușita, gândurile mereu confuze, oamenii mereu dezamăgiți, fețele îmbufnate și ochii ce se dau peste cap ca niște roller-coaster-uri, vezi vârfuri. Oricum societatea noastră tinde să asocieze acest cuvânt unor conotații pozitive. Deci a vedea vârfuri este ceva în regulă, însă dacă vorbim chiar făcând abstracție de posibilele metafore, vârfurile sunt mult mai plăcute. De ce i s-a dat oare mintea asta poetică? Adică, la urma urmei, sunt niște vârfuri, chiar dacă nu poate compune vreun eseu de zece pagini despre ele, fără a face greșeala de a spune, de fapt, ceva concret. Sunt aceleași și pentru ea și pentru cei ce nu au citit o carte în viața lor. Și totuși de ce le văd din puncte de vedere atât de diferite? Ea vede cuvinte, poezie, metafore, nici nu se poate uita la natură fără ca frazele interminabile să ia naștere în capul ei. O fi blestem sau mai degrabă vreun cadou de la, culmea ironiei, natură? Nu se poate decide, deși deja a trăit destui ani. Destui, cel puțin, ca lucrurile să fi luat o întorsătură mai puțin confuză în capul ei. Însă nu se întâmplă asta. Adică…

”Adică orice zicem nu ne bagă în seamă. Saluuut, scuză-mă, e ceva pe acel perete ce te poate intriga mai tare decât părerile noastre? Nu înțeleg, facem tot drumul acesta anevoios, de fiecare dată, să ajunge aici, să fim ignorați, să fim umiliți. Scuză-mă, poate nu realizezi însă nu ne ești deloc superioară, cum poate tăcerea ta ar vrea să implice. Poate cuvintele tale nu pot veni pentru niște oameni așa de simpli și cu mințile umplute de logică, cum sunt ale noastre. Poate…”

Deși hai să fim serioși. Vântul nu are aceeași adiere dacă sosește iarna. Totul se schimbă o dată cu climatul, și locul, de altfel. Deși, se zice că locul nu ar trebui să aibă niciodată o influență strictă asupra vreunei persoane. Și dacă se întâmplă să aibă, se poate deduce doar că personalitatea și mentalitatea acelei persoane nu sunt destul de clar și strict definite ca să poată sta drept în picioare fără să se clintească în fața unui detaliu minor cum ar fi locația. Ce poate spune asta despre noi? Desigur noi, am fost mereu și suntem constant influențați de locul în care ne odihnim picioarele. Chiar și acum, nu pot zice că e același lucru că mă uit pe geam și văd un soare arzător cum ar fi dacă m-aș uita și ar fi un peisaj distopic. Asta spune despre mine că nu sunt stabilă, că nu am simțurile destul de acut dezvoltate ca să poată face față unei asemenea provocări cum ar fi un soare?

”Uite că acum zâmbește. Extraordinar. E complet strigător la cer. Eu nu mai pot să stau aici în aceste condiții. Dacă totuși, se decide să vă adreseze vreun cuvânt, sunați-mă, însă această stare îmi depășește total capacitatea de înțelegere.”

”Hey, A, mai stai o clipă, știi și tu cum e. mintea ei e într-o lume complet paralelă cu a noastră. Probabil în majoritatea cazurilor nici nu realizează că suntem aici și încercăm să vorbim cu ea. Poate nici nu ne vede. Nu observi, nu se uită niciodată la noi ci vede mereu fix prin noi.”

”Nu realizează o sărăcie. Suntem mereu aici și mereu are câte o reacție la ce spunem, cu voce tare. Reacția poate fi una subtilă, evident, nu neg asta, însă pentru mine nu mai există această posibilitate în care ea nu realizează. Ba da o face. O face chiar foarte tare. Și acest teatru ieftin de care avem parte de fiecare dată a încetat să îmi mai încălzească conștiința în vreun fel, și de asemenea, că veni vorba, nici nu îmi plătește benzina pentru a ajunge aici. Și în fond, măcar de ar avea vreun scop. Însă scuză-mi impertinența de a întreba acest lucru vulgar, dar care este, mă rog frumos, scopul acestor vizite? Pe mine nu mă ajută, pe ea nu o interesează, pe tine te lasă lipsit de putere și energie, iar ceilalți au și încetat să mai vină. Noi suntem ultimii. Noi am rezistat cel mai mult. Nu ne poate reproșa nimeni nimic.”

”Dar nu a fost vorba niciodată de reproșuri...”

”Cumva mereu vorbim și totuși nu e vorba niciodată de nimic. Cum se face această minunăție?”

Își luă geanta și părăsi camera. Chiar și naratorul sună diferit în capul meu. Iar voi zâmbi și iar îi voi speria. Cine știe ce își imaginează că îmi penetrează gândurile de fiecare dată când apare vreo reacție fizică. Însă sincer vorbind, se răresc. Reacțiile, adică. Am ajuns să le controlez, cât de cât. Nu psihic, evident, psihic umblu mereu pe un câmp minat, dar fizic, zic. Înțelegi? Adică, chiar dacă în capul meu plouă și toate vârfurile s-au dus naibii (îți place cum tot insist asupra acestui cuvânt, bag de seamă) fizic fața mea e mereu o orizontală perfectă.

“'Cos I was born for the purpose That crucifies your mind”

At first I thought

That it Is too late in the night already to start writing some crooked little lines that shall be swallowed by the dust of today before tomorrow

But then I met all the people who had met before the so called “purpose”

But my mind is no longer a place that could host the blues of the good old golden days that drowned in dry red wine

And only the orange hygiene keeper drink accompanies my contradictory thoughts

Maybe life is after all just a long path where we seed our contradictions that we give birth to throughout our experiences

Maybe this is the so called self becoming route that is no longer covered in dust because of the footsteps that paved the souls of the previous generations. But who is left to pave our personalities and offer the so much needs role model that we fail to accept as a necessity? 

We seek our minds and souls through various methods

Modern era does not offer anything that could ease the seeking. Postmodernity instead of clarifying the previous enigmas that history planted comes and deepens the ambiguity of our twisted mentalities

And then again reading Kerouac has not the same effect, regardless of the road that we are on

Ginsberg’s words sound different when you are in the middle of the same action but the perspectives changed throughout time and you cannot be the same person that the same person as yourself would have been years ago in the same situation

Nothing is in itself what it seems to be in itself and it is all the creation of our magnificent ambiguous maleficent and sometimes marvelously creative brain

And yet we are left to wonder in the void of choices that are “choices” only through semantics 

But in a world where nothing is in itself what it appears to be in itself and we select every opinion through a strainer specific entirely to our own unique points of view that have been moulded already by society and various other manipulators that are worthless to bring into conversation, what is left to chose when it comes to reaction? What could be the best reaction when the answer to action in itself is through a lack of reaction and instead of acting we are observing because the information provided is not enough to motivate and encourage anything else than inaction

speaking of which

And then I said, regardless how perfect the quality of the photo might be, regardless how loyal it is to what it represents, it will never show what my inner eye sees. 

And regardless how deep the paths in the nature might be, the same things will show up on my mental map.

Each footstep existing on the forest ground will lead me to think it might be yours

Each footstep that I hear behind my back makes me refuse to turn around so that I cannot be proven that they are not yours

Each bald head staring at the lakes creates shivers down my spine

Each sarcastic comment that travels through the air

And then I stop and think how authentic this solitude might be, since it is never entirely mine

They say self discipline leads to a better control of your mind and I know

The paths.

I usually choose lead me further from myself

But then again how could it be any other way?

Because being close to nature does not implicitly mean that I am close to natural

Things

That used to be so natural now seem a distant scream for a mental freedom that cannot be gathered in certain places.

Because it was natural. By all means it was what all the artists would crave for.

And artists are only children of their time’s art

Art is the child of history

And history is the creation of imagination combined with various other (historical) definitions.

“tell me” the pages scream for my pen, whereas the barer in my mind stops my hand from going any further.

It was.

Natural.

It was so natural for us to do those things

It was so natural; laying in bed with your breath on my neck while you slip a finger inside my vagina in the heart of the night

So natural to buy theatre tickets and on the way out to tear my pantyhose giving in for desire

So natural to spend the nights thinking of old movie titles while having nick cave in the background (with a bottle of dry wine)

So natural to argue about religion and hypocrisy while practicing it at its best

Natural to pick me up from the toilet seat after heavy crying

Natural to forget about my birthday

Natural to bring me strawberries when unable to get out

Natural to read Faust while mentally creating criticism

Natural to keep company on the hospital bed when everyone else faded

So how could it be natural again to be alone with some thoughts that are not even authentically mine any more

Invaded with your presence and your pieces of mentality and broken ideas

They will come back, they said.

But we both know they won’t.

Sticking the pillar that tears our path apart; ignorance is strength

But my melancholy whore

You are.

Missed

Break ups on the revolutionary road

Breakups on the revolutionary road

It is interesting how it can all be reduced (as most things, actually) to points of view. 

You break up with your first boyfriend/ girlfriend. Suffer a huge heartache. You will never be whole again. Then life happens and people get replaced. They always do (?). Next heartache in line is waiting around the corner. And then comes the next one and so on. 

Then you break up with a relative, with a friend. Someone close to your little heart dies. Replacing people gets almost impossible at this point. “The fact that someone is dead may mean that they are not alive, but doesn’t mean that they do not exist.” (Barnes)

We learn from a very young age that people come and go and one might assume that at a certain point we will get used to losing people. But grief might be something that we are not mean to be accustomed to. 

Then one evening you drive listening to loud music in the background. You drive home and you have like 30 more minutes before you arrive. People wait for you, papers wait for you, parents, friends wait for you. Life waits for you.

Then there is silence. And you learn one of the hardest breakups. You break up with a leg, with an arm, with various body parts that you never ever imagined that could be separated. And while you sit there in the pouring rain, with no other feeling but terror and pain… it is all a matter of perspective.

Break ups (pun might be intended)? They all happened long ago. Who is there next to you in the hospital while you are in terrible pain wishing for your death? Those breakups all happened before. Will you be able to get your leg back again? To get yourself back again…

Life’s like a Rubik cube. You turn it, rotate it, try various answers, you are walking on its edges all this time. You might never find the right answers, the right moves. But perspective always changes. Perspective in abstract.

Sans titre..

    She was staring. Kept staring, obsessively, addictively, until the little screen of her phone turned black. Then pushed the magic button and brought back the colors. Staring. Until the battery dies. Black and colored. Staring until her eyes can no longer hold their own weight. She lets her head fall in the laps of the huge teddy bear that always accompanied her in bed. She fixed the ceiling with her gaze but could not open her eyes. Her train of thoughts was so far away. The avalanche of “what ifs” kept raining down on her tired brain. 

     I just assumed that… no, no, no, dear wait a second. That is when it all died, can’t you see. One learns quite early in life that one does not expect… one does not assume… one does not have hopes. It was perfect until you decided to “expect”. But it is deep in human nature… No, no, you are mistaken. It is rooted in your nature. Have you not met enough humans yet to see that? 

        She opens her eyes and fixates the white plain ceiling. Images and memories collide. Her thoughts pressed the fast forward button and every single episode, every single smile that ever happened between them runs before her hardly kept open eyes. 

One can tell a man by a smile. Not his smile but one’s own smile. How did you smile when he entered the room? Naturally, mystically, curiously... that says it all. But she had the most natural smile ever. Few moments were there in her life when she could freely offer people an honest smile. But when she saw him, it was there. Entirely. 

You should stop thinking dear. Memories and self loathing and tears, over thinking, will never bring him back. I know. But it is in human nature. You will never learn…