Prima steluță

Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Cuvintele treceau pe lângă urechile ei ca niște sulițe care nu mai puteau să o atingă. Nu e de parcă nu ar fi avut corpul plin de cicatrici lăsate de-a lungul timpului de armele cuvintelor. Oare dacă ar fi în mijlocul naturii în loc de această cameră de interogatoriu de unde ar veni vântul? I-ar sufla părul din spate ascunzându-i privirea plânsă sau i-ar șterge lacrimile din față lăsându-i ochii uscați si chipul dur? Clima te întărește, se zice, dacă e neprielnică, desigur. A avut nenorocul de a se naște într-un loc unde anotimpurile țineau totuși, în mare parte, cu oamenii, lăsându-i slabi, ca pe niște salcii în bătăile constante ale vântului și timpului. 

”Nici măcar nu are decența de a ne asculta. Extraordinar. Mereu face așa. de parcă am sta aici să vorbim în gol. Nu pereții încercăm săi-i ajutăm, ci pe tine, ai putea măcar aprecia puțin prezența noastră aici, în loc să fim toți pe drumurile noastre și să ne facem treburile noi… ” Însă poate totuși dacă ar fi la munte… da, la munte ar fi o poveste complet diferită decât la câmpie, evident. La munte cui îi mai pasă de unde bate vântul? Să îți deschizi ochii și în loc să vezi drama, neplăcerea, nereușita, gândurile mereu confuze, oamenii mereu dezamăgiți, fețele îmbufnate și ochii ce se dau peste cap ca niște roller-coaster-uri, vezi vârfuri. Oricum societatea noastră tinde să asocieze acest cuvânt unor conotații pozitive. Deci a vedea vârfuri este ceva în regulă, însă dacă vorbim chiar făcând abstracție de posibilele metafore, vârfurile sunt mult mai plăcute. De ce i s-a dat oare mintea asta poetică? Adică, la urma urmei, sunt niște vârfuri, chiar dacă nu poate compune vreun eseu de zece pagini despre ele, fără a face greșeala de a spune, de fapt, ceva concret. Sunt aceleași și pentru ea și pentru cei ce nu au citit o carte în viața lor. Și totuși de ce le văd din puncte de vedere atât de diferite? Ea vede cuvinte, poezie, metafore, nici nu se poate uita la natură fără ca frazele interminabile să ia naștere în capul ei. O fi blestem sau mai degrabă vreun cadou de la, culmea ironiei, natură? Nu se poate decide, deși deja a trăit destui ani. Destui, cel puțin, ca lucrurile să fi luat o întorsătură mai puțin confuză în capul ei. Însă nu se întâmplă asta. Adică…

”Adică orice zicem nu ne bagă în seamă. Saluuut, scuză-mă, e ceva pe acel perete ce te poate intriga mai tare decât părerile noastre? Nu înțeleg, facem tot drumul acesta anevoios, de fiecare dată, să ajunge aici, să fim ignorați, să fim umiliți. Scuză-mă, poate nu realizezi însă nu ne ești deloc superioară, cum poate tăcerea ta ar vrea să implice. Poate cuvintele tale nu pot veni pentru niște oameni așa de simpli și cu mințile umplute de logică, cum sunt ale noastre. Poate…”

Deși hai să fim serioși. Vântul nu are aceeași adiere dacă sosește iarna. Totul se schimbă o dată cu climatul, și locul, de altfel. Deși, se zice că locul nu ar trebui să aibă niciodată o influență strictă asupra vreunei persoane. Și dacă se întâmplă să aibă, se poate deduce doar că personalitatea și mentalitatea acelei persoane nu sunt destul de clar și strict definite ca să poată sta drept în picioare fără să se clintească în fața unui detaliu minor cum ar fi locația. Ce poate spune asta despre noi? Desigur noi, am fost mereu și suntem constant influențați de locul în care ne odihnim picioarele. Chiar și acum, nu pot zice că e același lucru că mă uit pe geam și văd un soare arzător cum ar fi dacă m-aș uita și ar fi un peisaj distopic. Asta spune despre mine că nu sunt stabilă, că nu am simțurile destul de acut dezvoltate ca să poată face față unei asemenea provocări cum ar fi un soare?

”Uite că acum zâmbește. Extraordinar. E complet strigător la cer. Eu nu mai pot să stau aici în aceste condiții. Dacă totuși, se decide să vă adreseze vreun cuvânt, sunați-mă, însă această stare îmi depășește total capacitatea de înțelegere.”

”Hey, A, mai stai o clipă, știi și tu cum e. mintea ei e într-o lume complet paralelă cu a noastră. Probabil în majoritatea cazurilor nici nu realizează că suntem aici și încercăm să vorbim cu ea. Poate nici nu ne vede. Nu observi, nu se uită niciodată la noi ci vede mereu fix prin noi.”

”Nu realizează o sărăcie. Suntem mereu aici și mereu are câte o reacție la ce spunem, cu voce tare. Reacția poate fi una subtilă, evident, nu neg asta, însă pentru mine nu mai există această posibilitate în care ea nu realizează. Ba da o face. O face chiar foarte tare. Și acest teatru ieftin de care avem parte de fiecare dată a încetat să îmi mai încălzească conștiința în vreun fel, și de asemenea, că veni vorba, nici nu îmi plătește benzina pentru a ajunge aici. Și în fond, măcar de ar avea vreun scop. Însă scuză-mi impertinența de a întreba acest lucru vulgar, dar care este, mă rog frumos, scopul acestor vizite? Pe mine nu mă ajută, pe ea nu o interesează, pe tine te lasă lipsit de putere și energie, iar ceilalți au și încetat să mai vină. Noi suntem ultimii. Noi am rezistat cel mai mult. Nu ne poate reproșa nimeni nimic.”

”Dar nu a fost vorba niciodată de reproșuri...”

”Cumva mereu vorbim și totuși nu e vorba niciodată de nimic. Cum se face această minunăție?”

Își luă geanta și părăsi camera. Chiar și naratorul sună diferit în capul meu. Iar voi zâmbi și iar îi voi speria. Cine știe ce își imaginează că îmi penetrează gândurile de fiecare dată când apare vreo reacție fizică. Însă sincer vorbind, se răresc. Reacțiile, adică. Am ajuns să le controlez, cât de cât. Nu psihic, evident, psihic umblu mereu pe un câmp minat, dar fizic, zic. Înțelegi? Adică, chiar dacă în capul meu plouă și toate vârfurile s-au dus naibii (îți place cum tot insist asupra acestui cuvânt, bag de seamă) fizic fața mea e mereu o orizontală perfectă.

“'Cos I was born for the purpose That crucifies your mind”

At first I thought

That it Is too late in the night already to start writing some crooked little lines that shall be swallowed by the dust of today before tomorrow

But then I met all the people who had met before the so called “purpose”

But my mind is no longer a place that could host the blues of the good old golden days that drowned in dry red wine

And only the orange hygiene keeper drink accompanies my contradictory thoughts

Maybe life is after all just a long path where we seed our contradictions that we give birth to throughout our experiences

Maybe this is the so called self becoming route that is no longer covered in dust because of the footsteps that paved the souls of the previous generations. But who is left to pave our personalities and offer the so much needs role model that we fail to accept as a necessity? 

We seek our minds and souls through various methods

Modern era does not offer anything that could ease the seeking. Postmodernity instead of clarifying the previous enigmas that history planted comes and deepens the ambiguity of our twisted mentalities

And then again reading Kerouac has not the same effect, regardless of the road that we are on

Ginsberg’s words sound different when you are in the middle of the same action but the perspectives changed throughout time and you cannot be the same person that the same person as yourself would have been years ago in the same situation

Nothing is in itself what it seems to be in itself and it is all the creation of our magnificent ambiguous maleficent and sometimes marvelously creative brain

And yet we are left to wonder in the void of choices that are “choices” only through semantics 

But in a world where nothing is in itself what it appears to be in itself and we select every opinion through a strainer specific entirely to our own unique points of view that have been moulded already by society and various other manipulators that are worthless to bring into conversation, what is left to chose when it comes to reaction? What could be the best reaction when the answer to action in itself is through a lack of reaction and instead of acting we are observing because the information provided is not enough to motivate and encourage anything else than inaction