fragment

Zilele acelea minunate stăruie şi acum în memoria mea. Mă uit cu dragoste la mama, care stă cu ochii închişi pe fotoliul din camera mare, nerecunoscând că a căzut pradă somnului.
A trecut un an de când a fost ultima dată în Rotterdam, să ma viziteze. Din nefericire, nu pot spune că s-au schimbat prea multe prin micuţul meu apartament. Sunt o simplă studentă, la unviersitatea de literatură, iar articolele pe care le scriu săptămânal la ziarul local nu acoperă nici măcar jumătate din banii necesari chiriei.
Aş vrea să fiu ca EA...
O trezesc încet numai pentru a îi propune un loc mai bun de dormit.
-Mamă, hai să mergem să ne culcăm. Mâine va fi o zi dificilă şi lungă. Trebuie să ne luăm bilete de avion dacă mai vrem să ne petrecem Crăciunul în Bucureşti...
-Deci te-ai hotărât, în sfârşit! Bine că ai de gând să îngropi securea războiului şi să vorbeşti din nou cu ea. Sunteţi adulţi, nu copii de grădiniţă... ce mai...
-Nu e vorba de ea! Vreau să fac asta pentru tine şi pentru tata. Şi, de asemenea, aş vrea să îi văd şi pe bunici. Cu ea, însă, nu vreau să am nimic de a face!
-Dar a fost acum multă vreme, draga mea... Aţi fost amândouă nişte fetiţe care nu ştiau ce fac. Oricine poate face greşeli...
-Nu mai vreau să vorbesc despre ea, şi gata! Nu are nici o scuză.
Simt cum nervii mei o iau razna, deci îi urez o noapte cât de cât bună şi închid uşa dormitorului. Cred că mă pun şi eu să mă culc deşi... în starea asta... În fine. Îmi iau pilulele magice, „de somn”... de fapt, ar fi mai bine să iau vreo 3 să mă asigur că adorm măcar câteva ore...
Îmi deschid încet ochii şi o văd pe EA stănd în uşa de la intrare. Are ceva în mână dar nu văd exact ce... ce o fi... NU! E o lamă!
-Lasă lama jos, Marge şi hai să vorbim.
-Haha, auzi la ea! Cică hai să vorbim! Noi nu ne vorbim, ai uitat? De la accident încoace nu ne-am vorbit niciodată. TU te-ai decis să nu îmi mai vorbeşti, ai uitat??? Şi îşi încleştează dinţii în timp ce îmi aruncă o privire plină de ură.
-Hai să uităm de accident. A fost acum mulţi ani... Eşti sora mea, ce mai? Te rog să nu faci vreo prosti... NUUUU!
Îşi înfige lama în mâna dreaptă şi trage câţiva centimetri de ea. Îmi aruncă o ultimă privire plină de ură şi ironie şi cade leşinată la podea.
Îmi deschid ochii speriată. Doamne! A fost un coşmar? Sau a fost realitate? Mă uit în jur... nu se vede nici o urmă a celor întâmplate. Dar eu ştiu! Realizez că nu a fost doar un coşmar. Surorile gemene simt astfel de lucruri, nu? Ceva s-a întâmplat cu EA! Subconştientul meu probabil ştie deja că EA a murit. Ar trebui să îi zic şi la mama... sau mai bine nu... o să vadă ea oricum mâine, când EA nu o să fie acolo, în Bucureşti, cu noi...