No title

Sentimentul acela pe care îl avea când toată camera se învârte cu mine. În fundal  se aude ceva muzică psihedelică  însă momentul în care capul meu atinge perna pufoasă și totul se învârte…. Nu se compară cu nimic. Închid ochii și îmi imaginez caruselul cu mulțimea de cai călăriți de copii veseli, fotografiați de părinți mândri. Îi deschid și mă lovesc de tavanul alb ca varul, bântuit doar de niște molii speriate, zburând dintr-o parte în alta. Uneori consider că sunt norocoasă că am nevoie de ochelari. Mă gândesc la toți oamenii care văd totul, care nu necesită ajutor să vadă până la tablă, din prima bancă, u necesită niște lentile să recunoască persoanele cunoscute pe stradă, în timp ce treci pe lângă ele și te salută. Cât de trist poate fi să nu poți scăpa niciodată de această vedere adecvată. Stând în pat, cu capul lăsat pe perna albă, pufoasă, cu ochelarii în mână realizez cât de ușor e să scapi de realitate, de fapt. Toată realitatea mea s-a dus la nici câțiva centimetri de mine.  Ea stă acolo, bine mersi, în mâna mea stângă. Dacă o las să cadă, ușor, atingând podeaua cu un zgomot aproape nedeslușit, realitatea se depărtează și pierd contactul cu ea.  O țin, totuși, aproape de mine. ține-ți dușmanii aproape, mi s-a spus. 

Cu mâna dreaptă țin strâns sticla de vin. Poate, totuși, și prietenii ar trebui să îi ținem prin apropiere, nu că asta ar fi ajutat vreodată, până acum, în atâția ani de existență.  o picătură seacă de Bordeaux se prelinge încet, ademenitor, de-a lungul sticlei, atingând așternutul curat. Pata va rămâne acolo, ca mărturie. A alunecat încet, vrând să fie oprită, și deși am privit-o pe tot parcursul traiectoriei sale, nu am vrut să las realitatea din cealaltă mână doar să opresc o asemenea tragedie a curățeniei. În plus, cine va vedea dovada? 

Măcar de ar fi cineva interesat de asemenea dovezi  efemere. Oare aici ne-a condus secolul individualismului? Secolul capitalismului și al marilor companii ce prăjesc încetul cu încetul orice urmă umană din noi? Îmi imaginez mii de ochi privind asupra așternutului, dimineața următoare, asemenea unui Big Brother Orwelian. Ochi meniți să judece, să le fie frică, să condamne acțiunile mele anterioare. Însă care ar fi urmarea? Aș dispărea și eu și aș intra în ne-existență?  

Închid iar ochii și multe fețe neclare se perindă pe traseul retinei mele. Fețe mai mult sau mai puțin plăcute, fiecare cu amintiri proprii, fiecare cu experiențe unice, fiecare din trecut. Mă imaginez purtând o mască venețiană în timp ce mă perind, intr-o rochie victoriană, într-o cameră de bal modernă, în timp ce aceste fețe discută între ele. Văd zâmbete politicoase și scuturări de mâini pașnice în timp ce subiectele cotidiene zboară neînsemnate în aer . nimeni nu observă cum singura conexiune dintre aceste fețe trece neobservată prin camera de bal, invizibilă, ascunsă,  însă totuși în centrul atenției. ”Oare cine o fi?” ”Oare cui îi va acorda următorul dans?” zâmbesc și observ în fundul întunecat al camerei un personaj misterios, purtând, de asemenea, o mască, asemănătoare celor din ”V de la Vendetta”. Toți ochii sunt ațintiți asupra mea, pe când cei doi ochișori negri pe care îi dețin urmăresc un necunoscut din umbră. Necunoscutul devine subiectul principal al discuțiilor, misteriul fiind un climax prea puțin orgasmic pentru a mai reprezenta vreun nou.  Mă opresc o secundă, las zâmbetul să se evapore și mă uit în gol. Se lasă p liniște teatrală și brusc toți revin la discuțiile platonice anterioare. 

Deschid ochii și văd o molie cum se chinuie să stăpânească lumina dată de becul meu portocaliu. Poate vrea să devină una cu căldura, poate vrea doar să fie parte din ceva, din ceva mai mare, mai ademenitor, mai puternic decât realitatea.  Poate mintea umană era un subiect revoltător de urmărit în vremea Virginiei Woolf însă cât de bine a capturat, de fapt, mintea umană? O zi obișnuită, din viața unei peroane obișnuite, mii de conexiuni mai mult sau mai puțin vizibile cu alte vietăți mai mult sau mai puțin importante, din cadrul aceluiași grup, aceleiași planete, creaturi ce până la lăsarea întunericului poate nici nu vor mai exista. Omul din florărie, băiatul pierdut de pe banca din parc, femeia cu privirea ațintită spre cerul tulburat de elicopter. Poate nici nu vor mai exista dimineața următoare când va deschide geamul să simtă mirosul puternic al primăverii năvălind în casă. Nu va ști, desigur, niciodată, la fel cum existența lor nu a reprezentat  vreun catharsis în liniaritatea propriei existențe, nici dispariția lor nu va fi mai dramatică. Cât de mult, putem, de fapt, cunoaște dintr-o minte obișnuită? 

Suntem oare, toți, precum  personajului din Psycho? Arunc o privire cinică moliei mele năstrușnice, cutezătoare, în timp ce îmi imaginez cum anihilez cu sânge rece jumătate dintre cunoscuții mei? Desigur, nu toți îmi sunt pe plac, desigur, nu toți reprezintă o bucurie, însă merită oare așa o mare pierdere de energie? Aș vrea să dețin atâta energie ca personajul plin de vitalitate și ură din filmul american. Aș vrea să îmi pot centra întreaga atenție spre a face rău sau bine unei alte persoane. Însă atenția noastră e deja atât de distorsionată de o societate capitalistă, plină de reguli și secrete, mistere și întrebări fără vreun răspuns anume, de un individualism aproape inexistent, și totuși, poate prea bine determinat încât energia aproape că e distrusă în totalitate. 

Poate asta și era ideea, să reducă procesul gândirii într-atât, încât, la finele zilei să poți afirma că singura rămășiță de putere pe care o mai ai o folosești să deschizi sticla ieftină de alcool în urma căreia să lovești perna și să adormi în toată forța. și ziua următoare să continui procesul. Poate, într-adevăr, lipsa curentului electric ar duce la un fel de apocalipsă a civilizației, însă unde ar duce lipsa alcoolului? Lipsa drogurilor, a țigărilor și a celorlalte elemente halucinogene ce sunt menite să creeze o țară a minunilor asemeni celei vizitate de Alice. Realitatea ar fi prea greu de suportat zi de zi. Ei știau asta, de aceea sunt legale majoritatea substanțelor. și cele care nu sunt tocmai în interiorul legii se pot procura oricum ușor, de la vecini, de la cunoștințe, totul se poate cumpăra cu bani .

Banii, mâine iar începe o zi de lucru. Las ochelarii să îmi alunece din mână și pe când să atingă podeaua, aproape că mi se întretaie respirația. Toate fețele din camera de bal se îndreaptă spre mine și singurul element salvator e masca venețiană. Nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe trecutul ,decât mine, cea ascunsă în spatele măștii. Oare cum s-ar schimba conversațiile dacă s-ar afla conexiunile? ”eu sunt cel cu care s-a culcat înainte de tine”    ”Eu sunt cel cu care te-a înșelat în ziua aceea friguroasă de mai” și așa mai departe. Zâmbesc în spatele perdelei venețiene. Nimeni nu îmi mai acordă atenție. Totul se întoarce la normalul distorsionat și ireal. Conversațiile false își reiau cursul și politețurile nu mai încetează. ”dar ce bine îți stă azi fracul” ”cât de tare se observă că ai făcut mișcare în ultima vreme” ”știu că te înșală nevasta însă voi zâmbi având în vedere că eu sunt amantul și te voi întreba de vreme”. Trec  printre ei ca o fantomă. Rece, invizibilă, lipsită de materie, lipsită de expresii faciale. 

Mă trezesc cu o durere de cap infernală. Dau nas în nas cu ceasul. 4 p.m. mai am câteva ore de somn. Întind mâna după un algocalmin și niște apă. Degetele mele dau de un obiect străin, rece. Masca mea venețiană stătea în locul paharului cu apă. Am băut prea mult, iar. Desculță, fac pași până în bucătărie și dau drumul la robinet. Privirea mea bolnavă se oprește în jurul unui post-it lipit pe ușa de intrare. Îmi pun halatul și cu paharul de apă în mână mă apropii de bilețelul cel galben. ”V”.  Doamne, cât am băut, totuși? paranoia pune, însă stăpânire pe mine și mă uit prin jur, examinez apartamentul. Nimeni, nici o urmă, nici un sunet. Să am încredere în propria lipsă de memorie sau în anumite întâmplări paranormale? Zâmbesc. Nici un bărbat nu mi-a trecut pragul de o vreme îndelungată, probabil violul ar fi fost de partea mea și dacă era să se întâmple. Iau un algocalmin și îmi proptesc capul înapoi pe pernă.

Promises

A luat ultima înghițitură de vin și și-a închis ochii în timp ce aluneca ușor pe așternuturile proaspăt schimbate. Ochii ei mari nu-și puteau permite nici măcar cel mai neobservabil clipit cât era acolo, în fața ei. Îi era frică să se apropie, să facă vreo mișcare, să respire; dacă dispărea? Dacă era doar imaginația ei care juca feste? Era acolo, în fața ei, sau doar i se părea? Dacă va închide ochii, va mai fi acolo când îi va deschide? Nu putea risca. Stătea și se holba. Era o distanță de peste 5 metri de coridor rece și neutru între ei. Însă el îi zâmbea. Avea cel mai calm și plăcut zâmbet pe care l-a văzut vreodată. Poate era în regulă, zâmbetul lui larg părea să o asigure că era în regulă să clipească, era ok să dispară o secundă de acolo, tot o va aștepta. Se mai uită o dată la el, nimic în jurul lor nu mai scotea vreun sunet, totul a amuțit, fiecare avea probabil o melodie proprie ce îi suna în minte. O melodie special pregătită pentru clipa asta. Însă nu o mai auzea. Nu auzea și nu simțea nimic.

Se mai uită o dată la el și se întoarce și coboară în grabă scările. Nu se putea uita înapoi. Era o greșeală. El trebuia să știe asta, dacă nu știa deja, o să afle. Acum îi suna melodia în minte. Ce melodie romantică și-a ales psihicul ei să cânte într-un astfel de moment. Se uită la țigara aprinsă din mâna ei și știa că cel mai natural gest ce trebuia să urmeze era să tragă un fum. Însă prefera doar să se uite cum țigara dispare încetul cu încetul dintre degetele ei. Oare așa făcea și cu propria viața? se uita la ea în timp ce dispărea minut cu minut, fără să fie capabilă să facă vreun gest decent? Oare așa gândea și Bukowski în timp ce îl citea pe H.D. Lawrence în biblioteca aceea veche în timp ce viața lui se scurgea pe străzile americane fără ca el să fie parte din ea?

Își deschide ochii. Tavan alb cu niște molii zburând înnebunite pe suprafața lui. Apucă sticla de vin și ia o geacă de iarnă. Deschide ușa și iese în curtea plină de zăpadă, la peste -5 grade, noaptea, la ora 2. Ce s-ar fi întâmplat dacă în loc de întâmplarea ”x” ar fi ales-o pe ”y”? ce întrebare inutilă, faptul e consumat, Crăciunul e aproape. Întrebarea era greșită din start.