(2)
Mă pun pe birou, în faţa geamului şi îmi aprind ţigara. Da, ştiu că ţi-am promis că renunţ, însă şi tu mi-ai promis că nu mă laşi singură. Aveai dreptate, cred... şi chiar ai fi avut noroc dacă ai fi ajuns în vidul acela etern unde gândurile nu se mai pot naşte şi toate devin una cu materia, adâncindu-se într-un nimic imens.
Se aude uşa. Ai mei. Dau să sting ţigara, apoi însă relaizez că nu are rost. Mă uit la ei. Se uită prin mine. Par atât de mizerabili. Tu i-ai băgat în asta. Nu o să te iert niciodată, asta e clar. Vin lângă mine şi se uită pe geam, însă pun pariu că gândurile lor ajun de zeci de ori mai departe decât privirile.
Nici măcar nu îşi vorbesc. E probabil una dintre cele mai triste peisaje care îi sunt date ochiului omenesc să vadă. Dacă ai fi putut vedea asta înainte, ai mai fi făcut-o?
Mai vine cineva. Ah... Z.
- Ai aflat deja? o întreb fără să mă uit la ea.
- Mda... am auzit de la restul, care au fost la înmormântare. Îmi pare nespus de rău. Te vei obişnui cu timpul...
- Sigur că da...
- La început e mai grav... cred... adică... eu încă aştept să fie mai bine...
- Aştepţi degeaba. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Uită-te la ei... uite cum stau acolo pe canapea cu capul în jos, privind direct în ochi marele şi drasticul gol. Nu meritau asta.... nu ei... dar deloc!
- Ştiu că doare. Nici ai mei nu au trecut peste încă. Şi probabil nici nu o s-o facă prea curând. Deşi... la mine a fost cu totul alta situaţia... Totuşi, cred că nu se uită. Niciodată...
- Poate de asta suntem aici... să îi ajutăm să... şi mă uit la ea în speranţa că îmi va aprinde acest ultim răcnet de omenie despre care ştiam din start că e atât de fals şi greşit.
- Ştiu că nici tu nu crezi asta, J. Ştii de ce suntem aici. Şi ştii că nu are nici o legătură cu ei.
Îmi inghit cu greu nodul din gât şi îi arunc un zâmbet amar.
- Ne vedem mai târziu aici?
- Sigur... Vezi numai, J, că... de fapt, lasă că o să afli de la ei.
- Că ce? Ce naiba e asta? Minunat. Bine că s-a cărat. De la ei, cică. De parcă aş fi prietenă cu satana sau ceva... Ei... Câtă imaginaţie are fata asta... Îmi aprind încă o ţigară....

(1)

- Cum te simţi? Îmi pare rău. Ştiu că voi două aţi fost foarte apropiate...
- Da, într-adevăr. Condoleanţe...
- Mulţumim. Orice s-ar întâmpla... numai să nu faci greşeala de a da vina pe tine doar pentru că aţi fost aşa apropiate...
- Uşor de zis.
- Şti că probabil nu mai gândea clar şi că...
- Sigur că ştiu. Trebuie să plec. Şi i-am arătat încă o dată zâmbetul meu semi fals şi momentan semi şters. M-am îndreptat spre usă. Ce patetic. O cameră plină cu oameni care nici măcar nu se prefac, că înţeleg, ci s-au adunat parcă să judece în grup. Asta e tot ce pot şi o să poată face. Să judece mereu, totul. „De ce a făcut-o?”, „Cum de nu s-a gândit înainte?”, „Acum sigur Dumnezeu a părăsit-o”, „Sărac suflet rămas fără de minte”. Mi se face greaţă. Ce atmosferă apăsătoare şi sufocantă. Trebuie să scap de ei. Trăiesc ani în şir în lumea lor perfectă, imaginară, şi cum se întâmplă ceva ce nu se potriveşte peisajului, acel lucru e etichetat drept greşit. Mai lasă-mă...
- Sigur că trebuie. Deci nu vii cu noi la groapă? Săracul suflet... Nici măcar atât... să putem aduce un preot să o treacă dincolo cum se cuvine. Unde va ajunge acest suflet?
- „Ce minte îngustă”, mă gândesc. Da, într-adevăr, mare păcat. Condoleanţe încă o dată. La revedere.
Am ajuns acasă şi am lăsat uşa să se trântească în spatele meu. Ai mei erau plecaţi încă la înmormântare. Mă întreb ei ce o fi gândind despre ea... Nu am avut nici cheful nici tăria de a dezbate acest subiect cu ei Creadă ce o vrea. Au suflete bune însa minţile lor sunt incapabile să perceapă un alt fel de adevăr decât cel clasic.
Nu ştiu ce să cred. Ar trebui să fiu recunoscătoare sau să o urăsc pentru că nu mi-a zis? Am povestit de multe ori, multe ore despre această posibilitate, însă... putea să îmi zică, cred... Aş fi oprit-o? Normal că aş fi oprit-o... Oricât de sucite am fi fost, nu m-aş fi iertat nciodată dacă nu aş fi oprit-o... Probabil nici dacă aş fi făcut-o... Dar aş fi făcut-o oricum... Din instinct... reflex... Însă aşa nu ştiu... m-a exclus intenţionat... Nu am fost acolo în cel mai dramatic moment al vieţii sale... a fost complet singură...
Oare ce aş întreba-o dacă ar fi aici? „De ce nu mi-ai zis?” absurd... ştiu bine de ce. „De ce ai făcut-o?” patetic chiar.... înţeleg perfect de ce. „Cum e acolo?” nu sunt convinsă că aş fi pregătită să aflu, înainte să fiu pusă în faţa faptului împlinit. „A meritat? Sau a fost o păcăleală Şi e exact ca şi infernul lui Sartre?” „dar te rog nu îmi zi... nu mă speria... nu încerca să mă convingi că merită să stau”.