(1)

- Cum te simţi? Îmi pare rău. Ştiu că voi două aţi fost foarte apropiate...
- Da, într-adevăr. Condoleanţe...
- Mulţumim. Orice s-ar întâmpla... numai să nu faci greşeala de a da vina pe tine doar pentru că aţi fost aşa apropiate...
- Uşor de zis.
- Şti că probabil nu mai gândea clar şi că...
- Sigur că ştiu. Trebuie să plec. Şi i-am arătat încă o dată zâmbetul meu semi fals şi momentan semi şters. M-am îndreptat spre usă. Ce patetic. O cameră plină cu oameni care nici măcar nu se prefac, că înţeleg, ci s-au adunat parcă să judece în grup. Asta e tot ce pot şi o să poată face. Să judece mereu, totul. „De ce a făcut-o?”, „Cum de nu s-a gândit înainte?”, „Acum sigur Dumnezeu a părăsit-o”, „Sărac suflet rămas fără de minte”. Mi se face greaţă. Ce atmosferă apăsătoare şi sufocantă. Trebuie să scap de ei. Trăiesc ani în şir în lumea lor perfectă, imaginară, şi cum se întâmplă ceva ce nu se potriveşte peisajului, acel lucru e etichetat drept greşit. Mai lasă-mă...
- Sigur că trebuie. Deci nu vii cu noi la groapă? Săracul suflet... Nici măcar atât... să putem aduce un preot să o treacă dincolo cum se cuvine. Unde va ajunge acest suflet?
- „Ce minte îngustă”, mă gândesc. Da, într-adevăr, mare păcat. Condoleanţe încă o dată. La revedere.
Am ajuns acasă şi am lăsat uşa să se trântească în spatele meu. Ai mei erau plecaţi încă la înmormântare. Mă întreb ei ce o fi gândind despre ea... Nu am avut nici cheful nici tăria de a dezbate acest subiect cu ei Creadă ce o vrea. Au suflete bune însa minţile lor sunt incapabile să perceapă un alt fel de adevăr decât cel clasic.
Nu ştiu ce să cred. Ar trebui să fiu recunoscătoare sau să o urăsc pentru că nu mi-a zis? Am povestit de multe ori, multe ore despre această posibilitate, însă... putea să îmi zică, cred... Aş fi oprit-o? Normal că aş fi oprit-o... Oricât de sucite am fi fost, nu m-aş fi iertat nciodată dacă nu aş fi oprit-o... Probabil nici dacă aş fi făcut-o... Dar aş fi făcut-o oricum... Din instinct... reflex... Însă aşa nu ştiu... m-a exclus intenţionat... Nu am fost acolo în cel mai dramatic moment al vieţii sale... a fost complet singură...
Oare ce aş întreba-o dacă ar fi aici? „De ce nu mi-ai zis?” absurd... ştiu bine de ce. „De ce ai făcut-o?” patetic chiar.... înţeleg perfect de ce. „Cum e acolo?” nu sunt convinsă că aş fi pregătită să aflu, înainte să fiu pusă în faţa faptului împlinit. „A meritat? Sau a fost o păcăleală Şi e exact ca şi infernul lui Sartre?” „dar te rog nu îmi zi... nu mă speria... nu încerca să mă convingi că merită să stau”.