- Da, într-adevăr! De ce nu am realizat asta până acum? sunt o ratată. Toată viaţa mea m-am luptat cu ei care ziceau chestia asta. De ce?! Adică... sunt eu împotriva a sute de oameni care cred că sunt o ratată... care e posibilitatea ca eu să am dreptate?
Dar totuşi... nu pot să o fac. E prea mult pentru mine. Toată viaţa am fost o atee, însă fără a avea convingerea necesară că am dreptate. Pur şi simplu! E bine să arăţi şi să îţi arăţi că nu există cineva sau ceva care să te coordoneze... cineva care să te judece după ce se termină totul... dar dacă există acel cineva? dacă sinuciderea mea ar fi într-adevăr considerată un păcat suprem? aş rata raiul. Raiul în al căriu existenţă nu am crezut niciodată.
Ce naiba fac? stau aici cu pastilele astea nenorocite în mână, după ce m-am decis clar că o s-o fac şi uite ce fel de problemă mă opreşte! Un posibil Dumnezeu! Ce nici nu cred că există! Cât de patetică am putut ajunge! Rai sau iad, sau nimic, nu mai contează...
Şi Micha înghiţi pastilele...


- Aaaa... Micha?
- Mda.... se încruntă şi priveşte în jur. Exact cum îşi imagina. Un negru etern şi o uşă. La dracu’. La propriu! Asta o fi iadul...
- Aaaa vorbesc cu tine, dragă!
- Scue... mă uitam... pe aici...
- Haha. O să ai destulă vreme să să te tot uiţi. O eternitate îţi va ajunge, sper...
- Am murit? La naiba! E ca în comediile alea tâmpite.
- După informaţiile primite, nu, nu ai murit încă, dar sperăm să o faci în curând. Ideea e că, dacă acum ai fi moartă, aici ai ajunge. Deci, şi prin urmare, până mori, o să fi cazată la noi.
- Mda, foarte... interesant...
- Pofteşte înăuntru.
Uşa se deschide şi intră într-un salon mare, roşu. Oo da! Iadul! Totul în jur este iluminat de nişte candelabre imense oamenii stau la nişte fotolii mari, elegante, de piele şi par să servească, foarte liniştiţi, o cană de ceai, sau cafea, la alegere. În dreapta există un bar modern, iar în capătul celălalt al sălii se vede o uşă mare, verde, iluminată de un singur bec, slabuţ. Totul e atât de luxos şi de elegant. Tot mobilierul este ales cu mult rafinament si bun gust...
- Bună. Tu trebuie să fi Micha. Eu sunt Drake, cel care... are grijă de acest loc.
- Bună... şi Micha îşi poate aţinti privirile spre un tânăr, de maxim 31 de ani, îmbrăcat casual, brunet, cu nişte minunaţi ochi albaştri. Nu era tocmai ideea ei despre cum ar trebui să arate dracul... de fapt, până în acel moment nici nu credea în drac şi alte poveşti de genul acesta....
- O să te conduc până în camera ta, spuse el.
Pornesc spre uşa cea verde. O deschid şi... apare o “dumbravă minunată”, plină cu copaci, potecuţe, unde soarele... nu există!? În fine, e un detaliu minor care este înlocuit cu acelaşi tip de candelabre gigantice precum în salon. Ajung în faţa unei cabane cu aspect învechit însă construită după un stil nemaivăzut, extrem de modernist... drake îi întinde cheile Michei.
- Dacă vrei, după ce te odihneşti puţin, cineva îţi poate arăta împrejurimile. Drake trage la o parte câteva crengi de brad şi lasă să se ivească în câmpul viyual al Michei sute de căsuţe, fiecare diferită prin felul ei. O nebunie de culori, unde predomină verdele de munte. Arată exact ca un sat de câmpie construit într-o zonă montană. Haine puse la uscat pe afară, copii alergând fericiţi şi bălăcindu-se în apa cristalină a râului... nu! Nu se poate! Asta e mult prea minunat pentru a fi iadul!
- Dacă aşa arată iadul, te rog explică-mi cum arată raiul, căci nu îmi pot imagina un loc mai primitor decât acesta.!
- Raiul! Hmmm, pai gândeşte-te puţin. Orice om normal, din momentul în care conştientizează existenţa celor două părţi, raiul şi iadul, alege automat raiul. Astfel, duce o viaţă cât mai fără de păcate, cel puţin în aparenţă, pentru a avea speranţa că, după ce i se va termina viaţa pământească, va ajunge alături de Dumnezeu, într-un loc minunat, unde va fi rasplatit pentru toate suferinţele suportate pe Pământ. Deoarece, majoritatea oamenilor trăiesc cu o frică falsă de Dumnezeu, aceştia se prefac, în încercarea de a-l păcăli pe cel de sus. În majoritatea cazurilor le iese şi ajung în rai. Imaginează-ţi, astfel, ce fel de oameni se găsesc în rai. Uită de orele de religie! Nu înseamnă nimic! Asta e realitatea. Aşa stau lucrurile de eternităţi întregi. În rai este o continuă luptă pentru locul cel mai apropiat de Dumnezeu. O continuă ceartă!
- Şi iadul, prin urmare, de vreme ce nimeni nu îşi doreşte să ajungă aici, e un loc normal, primitor, unde oamenii sunt egali şi nu există riscul de a se suprapopula?
- Exact! Mă bucur să văd încă o figură inteligentă printre noi. Te vei integra de minune în orăşelul nostru.
- Te rog să facem turul acum! M-ai făcut curioasă...
- Cum doreşti. Tu, deocamdată, ai fost repartizată în cartierul Provizoriu, deoarece încă nu putem şti cât timp o să stai la noi. puţin mai înolo, înainte de râu, e cartierul Noilor Veniţi. Stau aici o lună, pentru socializare, pentru a se putea cunoaşte, pentru a se obişnui cu locul. După acea lună, ajung în Marele Centru. Din câte vezi, toţi au case de aceeaşi mărime, însă fiecare este decorată cu originalitate, după placul ocupantului. Asta pentru a se putea păstra egalitatea însă totuşi, pentru a se putea pune în evidenţă individualitatea tutror.
- Şi încolo? spre acea pădure?
- Eh... Acolo merg oamenii dornici să se relaxeze sau melancolici după viaţa pământească. Am reuşit să reproducem o minunată pădure, după stilul european, cu câteva băncuţe, cu iarbă naturală... consider că este un loc perfect pentru relaxare.
- Şi cei care preferă marea?
- Ei intră în cealaltă parte a iadului, unde dau de un oraş marin. Însă din câte am înţeles, preferi muntele. Oricum, ideea e ca cele două părţi să nu se întâlnească niciodată... pentru a nu se crea conflicte de diferite naturi.
- Dar am văzut numai o uşă.... În fine. Cu ce se hrănesc localnicii?
- păi, după noile reglementări, s-au introdus şi legumele, însă până acum se puteau primi numai fructe. Nu te teme! Corpul uman e proiectat astfel încât după moarte să respingă carnea, deci vei avea poftă numai de chestii vegetariene.
- E minunat! E cel mai frumos loc de pe pămâ... adică... din univers...
- Micha, mă bucur nespus că şi-a făcut plăcere să ne vizitezi micuţul orăşel, însă se pare că şederea ta la noi a luat sfârşit. Te întorci pe Pământ. Îţi doresc o viaţă lungă şi fericită!


- Micha! Micha! Ce mă bucur să îţi văd din nou ochii larg deschişi! Ai stat în comă pentru aproape 4 minute draga mea.
- 4 minute? Păreau ore întregi...
- Te cred! Mai ales pentru noi! doamne! Ce ne bucurăm că te-ai întors.
- Mamă, tată, mă bucur să vă văd... deci... cam când voi fi externată?
- Micha dragă... acum te-ai trezit din comă... pentru cel puţin două săptămâni vei fi ţinută sub observaţie în spital. Asta e clar! Şi pe deasupra trebuie să te odihneşti. Şi sperăm să nu îţi mai treacă prin gând să faci aşa ceva...
Următoarele 2 săptămâni au fost groaznice pentru ea. A fost sub supraveghere continuă. În plus, nu putea gândi, nu putea medita... avea un singulr gând în minte. Să ajungă iar acolo!
Când, într-un final a ieşit din spital, a scris o scrisoare scurta părinţilor şi a făcut-o. De data asta pe bune şi fără resentimente. Cănd au ajuns părinţii la ea acasă, au putut găsi doar cadavrul şi scrisoarea: “ O să fiu bine. Credeţi-mă! Mă duc într-un loc mult mai bun! Sper să ne reîntâlnim în iad”. Părinţii ei au crezut că a înnebunit complet şi i-au înmormântat cu tristeţe corpul... pentru eternitate.



- Alo? Micha îşi deschide ochii însă nu observă nici o diferenţă faţă de când şi-i ţinea închişi. Un sentiment de răceală îi pătrunde în corp şi o face să se înfioare. Ce e asta?
- Cine eşti tu? se aude o voce, apoi alta şi până la urmă se pornesc pe întrebări sute de voci. O cuprinde un fel de durere de cap însă din care lipseşte durerea. Atâtea voci... atâtea suflete... aşa întuneric...
- Unde sunt?
- Din câte ştim noi, acesta este iadul, se aude un răspuns dat în cor de o adunătură de voci rău voitoare.
- Şi voi... cine sunteţi?
- E amuzantă întrebarea ta. Să vedem dacă tu eşti capabilă să răspunzi la ea. Cine eşti TU?
- E absurd... eu sunt... dumnezeule... cine naiba sunt?
- Nu te simţi prost. Aşa se întâmplă pe aici. După ce ajungi aici uiţi cine eşti, de unde vii şi din astea. Ţi se şterg toate memoriile pământeşti. Deci mi-e teamă că nu prea o să avem subiecte de discuţii. Aaa... şi mai e ceva. Mâine o să uiţi tot ce ai făcut azi.
- Există mâine? există zile? credeam că...
- Da, există o infinitate de zile. Şi în fiecare zi uiţi ce ai făcut în ziua anterioară. Cel puţin asta e singura explicaţie logică pe care am găsit-o noi. Însă... nu vom putea fi niciodată siguri....
- O să înnebunesc aici.... spuse Micha.
- Ai vrea tu! Haha! Nu poţi! Măcar de ar fi atât de simplu... trebuie să suporţi toate acestea, toată durerea, complet conştientă. Nu ţi se dă şansa să înnebuneşti. Chiar dacă simţi că nu mai rezişi, nu ţi se dă şansa să cedezi....
Dintr-o dată toate vocile au început să vorbească. Cuvintele erau de neînţeles pentru Micha. Propriile ei gânduri au început încetul cu încetul să se dizolve şi să se facă una cu negrul... etern....