Stăm faţă în faţă. Nu pot să mă uit în ochii lui. Încă o ţine în mână. La fel fac şi eu. Nu cred că o să putem să o facem. Deşi ar trebui. Sau poate totuşi nu ar trebui... mă uit la el. Se uită pe geam.
- Auzi... ar cam trebui să... ştii....
- Da ştiu... mă mai uitam o dată. Încercam să găsesc vreun fel de sentiment în mine.
- Ai găsit?
- Nu.. .dacă n-am găsit până acum... era destul de patetic să o fac acum. Totuşi e un sentiment diferit faţă de restul. Adică faţă de singurul sentiment existent.
- Ştiu... măcar ai încercat cred... auzi... eşti sigur de asta?
- Eşti speriată? e normal.. să zici dacă cumva nu vrei..
- Nu... nu e vorba de asta.... normal că vreau. Adică... probabil e singurul lucru pe care îl vreau deci.... ar fi o plăcere mare... să îmi pot îndeplini.. ironic... ultima dorinţă...
- Amuzant... crezi că o să ne întâlnim în rai sau iad sau abis sau ce o fi?
- Habar n-am... dar vom vedea cred...
Mă uit la poza cu ai mei de lângă mine... da... simt... însă nu e destul ce simt. Adică ar putea fi destul pe moment dar apoi? Şi în plus.. voi nu mai sunteţi aici... ştiu că va fi cel mai oribil lucru care vi se va întâmpla vreodată şi că se întâmplă din vina mea... persoana pe care aţi crescut-o atâta timp şi de care aţi avut grijă şi toate cele şi eu nu o să mai fiu aici să... îmi simt lacrimile înceţoşându-mi privirea... îmi iau ochii de pe poză însă mintea ba. Asta e finalul cred... asta e ce gândesc eu în final? astea vor fi ultimele mele gânduri? atât? şi toţi anii ăştia care nu au însemnat nimic... toate lucrurile pe care le-am făcut... ce o să vă faceţi? voi, da voi, că în rest nu cred că va observa cineva că lipsesc... veţi fi distruşi... ştiu... din cauza mea... nu pot să suport asta.... dar nu pot să suport nici prostia asta zilnică. Îmi pare rău. Nu sunt făcută pentru aşa ceva. Vă iubesc mai mult decât orice altceva pe lumea asta şi îmi pare rău că tocmai eu... în fine... am scris acolo totul... nu că o să înţelegeţi la momentul respectiv dar....
- Hai... cu cât aşteptăm mai mult cu atât....
- Da, ştiu....
- Îmi pare bine că... ştii tu... sigur putem să o facem adică eşti tu...
- Da... ştiu... dar... tocmai de aceea.... dacă mă iubeşti o să o faci... şi la fel şi eu... înţelegi? e o favoare cumva....
- Ce favoruri avem şi noi...
Se uită pierdut la mine. Mă uit în pământ.... nu putem să renunţăm acum. Am renunţat deja de prea multe ori şi tot aici am ajuns. E un semn. Aici duce firul firesc al vieţii noastre. Asta TREBUIE făcut...
- La 3...
- Bine....
-..... 1...
-....2....
-3....
.......
„Nu ai făcut-o.... ştiam că nu o să o faci... de aceea am îndreptat spre mine... îmi pare rău că te-am lăsat acolo dar... altfel am fi ajuns iar la impas şi toate cele de dinainte... e mai bine aşa... o să scapi şi tu în curând cred... îmi pare rău că te-am trădat... ne vedem dincolo...”

(2)
Mă pun pe birou, în faţa geamului şi îmi aprind ţigara. Da, ştiu că ţi-am promis că renunţ, însă şi tu mi-ai promis că nu mă laşi singură. Aveai dreptate, cred... şi chiar ai fi avut noroc dacă ai fi ajuns în vidul acela etern unde gândurile nu se mai pot naşte şi toate devin una cu materia, adâncindu-se într-un nimic imens.
Se aude uşa. Ai mei. Dau să sting ţigara, apoi însă relaizez că nu are rost. Mă uit la ei. Se uită prin mine. Par atât de mizerabili. Tu i-ai băgat în asta. Nu o să te iert niciodată, asta e clar. Vin lângă mine şi se uită pe geam, însă pun pariu că gândurile lor ajun de zeci de ori mai departe decât privirile.
Nici măcar nu îşi vorbesc. E probabil una dintre cele mai triste peisaje care îi sunt date ochiului omenesc să vadă. Dacă ai fi putut vedea asta înainte, ai mai fi făcut-o?
Mai vine cineva. Ah... Z.
- Ai aflat deja? o întreb fără să mă uit la ea.
- Mda... am auzit de la restul, care au fost la înmormântare. Îmi pare nespus de rău. Te vei obişnui cu timpul...
- Sigur că da...
- La început e mai grav... cred... adică... eu încă aştept să fie mai bine...
- Aştepţi degeaba. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Uită-te la ei... uite cum stau acolo pe canapea cu capul în jos, privind direct în ochi marele şi drasticul gol. Nu meritau asta.... nu ei... dar deloc!
- Ştiu că doare. Nici ai mei nu au trecut peste încă. Şi probabil nici nu o s-o facă prea curând. Deşi... la mine a fost cu totul alta situaţia... Totuşi, cred că nu se uită. Niciodată...
- Poate de asta suntem aici... să îi ajutăm să... şi mă uit la ea în speranţa că îmi va aprinde acest ultim răcnet de omenie despre care ştiam din start că e atât de fals şi greşit.
- Ştiu că nici tu nu crezi asta, J. Ştii de ce suntem aici. Şi ştii că nu are nici o legătură cu ei.
Îmi inghit cu greu nodul din gât şi îi arunc un zâmbet amar.
- Ne vedem mai târziu aici?
- Sigur... Vezi numai, J, că... de fapt, lasă că o să afli de la ei.
- Că ce? Ce naiba e asta? Minunat. Bine că s-a cărat. De la ei, cică. De parcă aş fi prietenă cu satana sau ceva... Ei... Câtă imaginaţie are fata asta... Îmi aprind încă o ţigară....

(1)

- Cum te simţi? Îmi pare rău. Ştiu că voi două aţi fost foarte apropiate...
- Da, într-adevăr. Condoleanţe...
- Mulţumim. Orice s-ar întâmpla... numai să nu faci greşeala de a da vina pe tine doar pentru că aţi fost aşa apropiate...
- Uşor de zis.
- Şti că probabil nu mai gândea clar şi că...
- Sigur că ştiu. Trebuie să plec. Şi i-am arătat încă o dată zâmbetul meu semi fals şi momentan semi şters. M-am îndreptat spre usă. Ce patetic. O cameră plină cu oameni care nici măcar nu se prefac, că înţeleg, ci s-au adunat parcă să judece în grup. Asta e tot ce pot şi o să poată face. Să judece mereu, totul. „De ce a făcut-o?”, „Cum de nu s-a gândit înainte?”, „Acum sigur Dumnezeu a părăsit-o”, „Sărac suflet rămas fără de minte”. Mi se face greaţă. Ce atmosferă apăsătoare şi sufocantă. Trebuie să scap de ei. Trăiesc ani în şir în lumea lor perfectă, imaginară, şi cum se întâmplă ceva ce nu se potriveşte peisajului, acel lucru e etichetat drept greşit. Mai lasă-mă...
- Sigur că trebuie. Deci nu vii cu noi la groapă? Săracul suflet... Nici măcar atât... să putem aduce un preot să o treacă dincolo cum se cuvine. Unde va ajunge acest suflet?
- „Ce minte îngustă”, mă gândesc. Da, într-adevăr, mare păcat. Condoleanţe încă o dată. La revedere.
Am ajuns acasă şi am lăsat uşa să se trântească în spatele meu. Ai mei erau plecaţi încă la înmormântare. Mă întreb ei ce o fi gândind despre ea... Nu am avut nici cheful nici tăria de a dezbate acest subiect cu ei Creadă ce o vrea. Au suflete bune însa minţile lor sunt incapabile să perceapă un alt fel de adevăr decât cel clasic.
Nu ştiu ce să cred. Ar trebui să fiu recunoscătoare sau să o urăsc pentru că nu mi-a zis? Am povestit de multe ori, multe ore despre această posibilitate, însă... putea să îmi zică, cred... Aş fi oprit-o? Normal că aş fi oprit-o... Oricât de sucite am fi fost, nu m-aş fi iertat nciodată dacă nu aş fi oprit-o... Probabil nici dacă aş fi făcut-o... Dar aş fi făcut-o oricum... Din instinct... reflex... Însă aşa nu ştiu... m-a exclus intenţionat... Nu am fost acolo în cel mai dramatic moment al vieţii sale... a fost complet singură...
Oare ce aş întreba-o dacă ar fi aici? „De ce nu mi-ai zis?” absurd... ştiu bine de ce. „De ce ai făcut-o?” patetic chiar.... înţeleg perfect de ce. „Cum e acolo?” nu sunt convinsă că aş fi pregătită să aflu, înainte să fiu pusă în faţa faptului împlinit. „A meritat? Sau a fost o păcăleală Şi e exact ca şi infernul lui Sartre?” „dar te rog nu îmi zi... nu mă speria... nu încerca să mă convingi că merită să stau”.

Nu e vorba de faptul că nu te iubesc. Ba din contră, cred că sunt singura persoană care chiar ţine la tine şi care te cunoaşte. E pentru că te iubesc. Şi cineva trebuie sa moară. Doar e vorba de mine.... de noi...
Şi aleg să te las pe tine să mori, în timp ce eu mă aşez alături şi privesc. Nu va fi dureros. Cel puţin nu pentru mine... cât despre tine.. cred că ne despărţim într-un fel. Nu putem continua aşa. Te ucid? Nu... ei te-au ucis cu mult înaintea mea. Eu doar am decis că nu mai vreau să trăiesc aşa. O să fiu alături de tine, din umbră, sărac muritor ce eşti. Eu nu îţi pot arăta un sens.. poate îl poţi găsi singur. Dacă nu, ia-o aşa că TU personal nu ai pierdut nimic. Doar timp. O groază de timp s-a dus dracului. Dar lasă... poate mergem şi noi după el şi îl prindem din urmă. Nu că aş vrea să reiau ceva. Nici vorbă. Din contră. Încă o dată nu aş putea trece cu tine prin aşa ceva. Îmbătrânim şi ne scârbim încetul cu încetul de tot, până în momentul în care asta e tot ceea ce mai rămîne. Detaşare şi scârbă. Eu iau detaşarea. Ţie îţi las scârba. Dar o să te veghez.. din umbră...

Monolog

- La ce ma gândesc? E aproape 12 şi nici măcar nu am încercat să îmi închid ochii. Aaaa da! Şi mai ales! De ce vorbesc cu tine? Ştiu... trebuie să existe o relaţie între trup şi suflet sau ceva de genul ăsta, dar noi cam exagerăm. Vorbim aproape tot timpul! Gata! Bag căştile în urechi! Linişte!.... Ce naiba se aude? Pe bune? Îţi baţi joc de mine sau ce? Acum aud şi sunete! La naiba! Bine că e beznă, ca nu cumva să văd ceva! Ok.... ceva pe bune că e foarte ciudat şi de data asta nu cred că e doar imaginaţia mea bolnavă.
- Bună!
- Cum ai apărut în casa mea şi de ce.... hooo... ce faci aici? Pe bune! Tu chiar exişti sau am eu probleme pe plan psihic?
- Păăăi.... ai probleme pe plan psihic... de asta exist eu... nu ţi se pare logic?
- Biiiine.... deci... de ce te-am creat totusi? sau te-ai creat sau mă rog... ce vrei???
- De fapt... tu vrei ceva de la mine... de asta am apărut...
- Ce aş putea să vreau de la tine? Să fim serioşi. Nici măcar nu văd clar în întunericul ăsta cum arăţi sau câţi ani ai sau.... în plus nici măcar nu exişti!
- Exist în mintea ta! Tu m-ai creat! Of! Nu sunt reală pentru ceilalţi dar imaginaţia ta este atât de vie încât sunt reală pentru tine. Atât de reaşă încât aproape că mă poţi vedea.
- Deci de fapt tu eşti eu... bine... fie... hehe... e al dracului de stupid dar mâine mă trezesc la 6 deci nu prea am chef de ceartă. Noapte bună!
- Pe mâine o să plec. Şi dacă continui să mă negi o să plec definitiv... şi o să rămâi singură şi o să îţi pară rău...
- Ştiu... dar dacă nu te neg devin o ciudată şi îmi pierd integritatea şi prietenii şi tot ceea ce contează pentru mine. Pierd tot în afară de....
- În afară de tine! Dacă mă negi te pierzi pe tine şi ăsta e lucrul cel mai de seamă pe care îl ai! Cel mai original! Tu! Merită restul un astfel de sacrificiu?
- Nu, dar e ridicol! Dacă te am pe tine... adică pe mine, pierd restul! Din ce vrei să trăim? cine crezi că ne acceptă?
- Asta eşti tu? Un set de întrebări? Credeam că suntem mai mult de atât. Ce contează restul când mă ai pe mine... împreună învingem...
- Sărăcia? mă cam îndoiesc... dar nu pot trăi nici fără tine...
- Decide-te! Nu poşi avea totul! Ce e mai important pentru tine? Oricum ambele variante duc la un sfârşit. Întrebarea e ce fel de sfârşit doreşti... Material sau psihic?
- Stai! La dracu’....
Beznă....

fragment

Zilele acelea minunate stăruie şi acum în memoria mea. Mă uit cu dragoste la mama, care stă cu ochii închişi pe fotoliul din camera mare, nerecunoscând că a căzut pradă somnului.
A trecut un an de când a fost ultima dată în Rotterdam, să ma viziteze. Din nefericire, nu pot spune că s-au schimbat prea multe prin micuţul meu apartament. Sunt o simplă studentă, la unviersitatea de literatură, iar articolele pe care le scriu săptămânal la ziarul local nu acoperă nici măcar jumătate din banii necesari chiriei.
Aş vrea să fiu ca EA...
O trezesc încet numai pentru a îi propune un loc mai bun de dormit.
-Mamă, hai să mergem să ne culcăm. Mâine va fi o zi dificilă şi lungă. Trebuie să ne luăm bilete de avion dacă mai vrem să ne petrecem Crăciunul în Bucureşti...
-Deci te-ai hotărât, în sfârşit! Bine că ai de gând să îngropi securea războiului şi să vorbeşti din nou cu ea. Sunteţi adulţi, nu copii de grădiniţă... ce mai...
-Nu e vorba de ea! Vreau să fac asta pentru tine şi pentru tata. Şi, de asemenea, aş vrea să îi văd şi pe bunici. Cu ea, însă, nu vreau să am nimic de a face!
-Dar a fost acum multă vreme, draga mea... Aţi fost amândouă nişte fetiţe care nu ştiau ce fac. Oricine poate face greşeli...
-Nu mai vreau să vorbesc despre ea, şi gata! Nu are nici o scuză.
Simt cum nervii mei o iau razna, deci îi urez o noapte cât de cât bună şi închid uşa dormitorului. Cred că mă pun şi eu să mă culc deşi... în starea asta... În fine. Îmi iau pilulele magice, „de somn”... de fapt, ar fi mai bine să iau vreo 3 să mă asigur că adorm măcar câteva ore...
Îmi deschid încet ochii şi o văd pe EA stănd în uşa de la intrare. Are ceva în mână dar nu văd exact ce... ce o fi... NU! E o lamă!
-Lasă lama jos, Marge şi hai să vorbim.
-Haha, auzi la ea! Cică hai să vorbim! Noi nu ne vorbim, ai uitat? De la accident încoace nu ne-am vorbit niciodată. TU te-ai decis să nu îmi mai vorbeşti, ai uitat??? Şi îşi încleştează dinţii în timp ce îmi aruncă o privire plină de ură.
-Hai să uităm de accident. A fost acum mulţi ani... Eşti sora mea, ce mai? Te rog să nu faci vreo prosti... NUUUU!
Îşi înfige lama în mâna dreaptă şi trage câţiva centimetri de ea. Îmi aruncă o ultimă privire plină de ură şi ironie şi cade leşinată la podea.
Îmi deschid ochii speriată. Doamne! A fost un coşmar? Sau a fost realitate? Mă uit în jur... nu se vede nici o urmă a celor întâmplate. Dar eu ştiu! Realizez că nu a fost doar un coşmar. Surorile gemene simt astfel de lucruri, nu? Ceva s-a întâmplat cu EA! Subconştientul meu probabil ştie deja că EA a murit. Ar trebui să îi zic şi la mama... sau mai bine nu... o să vadă ea oricum mâine, când EA nu o să fie acolo, în Bucureşti, cu noi...