No title

Sentimentul acela pe care îl avea când toată camera se învârte cu mine. În fundal  se aude ceva muzică psihedelică  însă momentul în care capul meu atinge perna pufoasă și totul se învârte…. Nu se compară cu nimic. Închid ochii și îmi imaginez caruselul cu mulțimea de cai călăriți de copii veseli, fotografiați de părinți mândri. Îi deschid și mă lovesc de tavanul alb ca varul, bântuit doar de niște molii speriate, zburând dintr-o parte în alta. Uneori consider că sunt norocoasă că am nevoie de ochelari. Mă gândesc la toți oamenii care văd totul, care nu necesită ajutor să vadă până la tablă, din prima bancă, u necesită niște lentile să recunoască persoanele cunoscute pe stradă, în timp ce treci pe lângă ele și te salută. Cât de trist poate fi să nu poți scăpa niciodată de această vedere adecvată. Stând în pat, cu capul lăsat pe perna albă, pufoasă, cu ochelarii în mână realizez cât de ușor e să scapi de realitate, de fapt. Toată realitatea mea s-a dus la nici câțiva centimetri de mine.  Ea stă acolo, bine mersi, în mâna mea stângă. Dacă o las să cadă, ușor, atingând podeaua cu un zgomot aproape nedeslușit, realitatea se depărtează și pierd contactul cu ea.  O țin, totuși, aproape de mine. ține-ți dușmanii aproape, mi s-a spus. 

Cu mâna dreaptă țin strâns sticla de vin. Poate, totuși, și prietenii ar trebui să îi ținem prin apropiere, nu că asta ar fi ajutat vreodată, până acum, în atâția ani de existență.  o picătură seacă de Bordeaux se prelinge încet, ademenitor, de-a lungul sticlei, atingând așternutul curat. Pata va rămâne acolo, ca mărturie. A alunecat încet, vrând să fie oprită, și deși am privit-o pe tot parcursul traiectoriei sale, nu am vrut să las realitatea din cealaltă mână doar să opresc o asemenea tragedie a curățeniei. În plus, cine va vedea dovada? 

Măcar de ar fi cineva interesat de asemenea dovezi  efemere. Oare aici ne-a condus secolul individualismului? Secolul capitalismului și al marilor companii ce prăjesc încetul cu încetul orice urmă umană din noi? Îmi imaginez mii de ochi privind asupra așternutului, dimineața următoare, asemenea unui Big Brother Orwelian. Ochi meniți să judece, să le fie frică, să condamne acțiunile mele anterioare. Însă care ar fi urmarea? Aș dispărea și eu și aș intra în ne-existență?  

Închid iar ochii și multe fețe neclare se perindă pe traseul retinei mele. Fețe mai mult sau mai puțin plăcute, fiecare cu amintiri proprii, fiecare cu experiențe unice, fiecare din trecut. Mă imaginez purtând o mască venețiană în timp ce mă perind, intr-o rochie victoriană, într-o cameră de bal modernă, în timp ce aceste fețe discută între ele. Văd zâmbete politicoase și scuturări de mâini pașnice în timp ce subiectele cotidiene zboară neînsemnate în aer . nimeni nu observă cum singura conexiune dintre aceste fețe trece neobservată prin camera de bal, invizibilă, ascunsă,  însă totuși în centrul atenției. ”Oare cine o fi?” ”Oare cui îi va acorda următorul dans?” zâmbesc și observ în fundul întunecat al camerei un personaj misterios, purtând, de asemenea, o mască, asemănătoare celor din ”V de la Vendetta”. Toți ochii sunt ațintiți asupra mea, pe când cei doi ochișori negri pe care îi dețin urmăresc un necunoscut din umbră. Necunoscutul devine subiectul principal al discuțiilor, misteriul fiind un climax prea puțin orgasmic pentru a mai reprezenta vreun nou.  Mă opresc o secundă, las zâmbetul să se evapore și mă uit în gol. Se lasă p liniște teatrală și brusc toți revin la discuțiile platonice anterioare. 

Deschid ochii și văd o molie cum se chinuie să stăpânească lumina dată de becul meu portocaliu. Poate vrea să devină una cu căldura, poate vrea doar să fie parte din ceva, din ceva mai mare, mai ademenitor, mai puternic decât realitatea.  Poate mintea umană era un subiect revoltător de urmărit în vremea Virginiei Woolf însă cât de bine a capturat, de fapt, mintea umană? O zi obișnuită, din viața unei peroane obișnuite, mii de conexiuni mai mult sau mai puțin vizibile cu alte vietăți mai mult sau mai puțin importante, din cadrul aceluiași grup, aceleiași planete, creaturi ce până la lăsarea întunericului poate nici nu vor mai exista. Omul din florărie, băiatul pierdut de pe banca din parc, femeia cu privirea ațintită spre cerul tulburat de elicopter. Poate nici nu vor mai exista dimineața următoare când va deschide geamul să simtă mirosul puternic al primăverii năvălind în casă. Nu va ști, desigur, niciodată, la fel cum existența lor nu a reprezentat  vreun catharsis în liniaritatea propriei existențe, nici dispariția lor nu va fi mai dramatică. Cât de mult, putem, de fapt, cunoaște dintr-o minte obișnuită? 

Suntem oare, toți, precum  personajului din Psycho? Arunc o privire cinică moliei mele năstrușnice, cutezătoare, în timp ce îmi imaginez cum anihilez cu sânge rece jumătate dintre cunoscuții mei? Desigur, nu toți îmi sunt pe plac, desigur, nu toți reprezintă o bucurie, însă merită oare așa o mare pierdere de energie? Aș vrea să dețin atâta energie ca personajul plin de vitalitate și ură din filmul american. Aș vrea să îmi pot centra întreaga atenție spre a face rău sau bine unei alte persoane. Însă atenția noastră e deja atât de distorsionată de o societate capitalistă, plină de reguli și secrete, mistere și întrebări fără vreun răspuns anume, de un individualism aproape inexistent, și totuși, poate prea bine determinat încât energia aproape că e distrusă în totalitate. 

Poate asta și era ideea, să reducă procesul gândirii într-atât, încât, la finele zilei să poți afirma că singura rămășiță de putere pe care o mai ai o folosești să deschizi sticla ieftină de alcool în urma căreia să lovești perna și să adormi în toată forța. și ziua următoare să continui procesul. Poate, într-adevăr, lipsa curentului electric ar duce la un fel de apocalipsă a civilizației, însă unde ar duce lipsa alcoolului? Lipsa drogurilor, a țigărilor și a celorlalte elemente halucinogene ce sunt menite să creeze o țară a minunilor asemeni celei vizitate de Alice. Realitatea ar fi prea greu de suportat zi de zi. Ei știau asta, de aceea sunt legale majoritatea substanțelor. și cele care nu sunt tocmai în interiorul legii se pot procura oricum ușor, de la vecini, de la cunoștințe, totul se poate cumpăra cu bani .

Banii, mâine iar începe o zi de lucru. Las ochelarii să îmi alunece din mână și pe când să atingă podeaua, aproape că mi se întretaie respirația. Toate fețele din camera de bal se îndreaptă spre mine și singurul element salvator e masca venețiană. Nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe trecutul ,decât mine, cea ascunsă în spatele măștii. Oare cum s-ar schimba conversațiile dacă s-ar afla conexiunile? ”eu sunt cel cu care s-a culcat înainte de tine”    ”Eu sunt cel cu care te-a înșelat în ziua aceea friguroasă de mai” și așa mai departe. Zâmbesc în spatele perdelei venețiene. Nimeni nu îmi mai acordă atenție. Totul se întoarce la normalul distorsionat și ireal. Conversațiile false își reiau cursul și politețurile nu mai încetează. ”dar ce bine îți stă azi fracul” ”cât de tare se observă că ai făcut mișcare în ultima vreme” ”știu că te înșală nevasta însă voi zâmbi având în vedere că eu sunt amantul și te voi întreba de vreme”. Trec  printre ei ca o fantomă. Rece, invizibilă, lipsită de materie, lipsită de expresii faciale. 

Mă trezesc cu o durere de cap infernală. Dau nas în nas cu ceasul. 4 p.m. mai am câteva ore de somn. Întind mâna după un algocalmin și niște apă. Degetele mele dau de un obiect străin, rece. Masca mea venețiană stătea în locul paharului cu apă. Am băut prea mult, iar. Desculță, fac pași până în bucătărie și dau drumul la robinet. Privirea mea bolnavă se oprește în jurul unui post-it lipit pe ușa de intrare. Îmi pun halatul și cu paharul de apă în mână mă apropii de bilețelul cel galben. ”V”.  Doamne, cât am băut, totuși? paranoia pune, însă stăpânire pe mine și mă uit prin jur, examinez apartamentul. Nimeni, nici o urmă, nici un sunet. Să am încredere în propria lipsă de memorie sau în anumite întâmplări paranormale? Zâmbesc. Nici un bărbat nu mi-a trecut pragul de o vreme îndelungată, probabil violul ar fi fost de partea mea și dacă era să se întâmple. Iau un algocalmin și îmi proptesc capul înapoi pe pernă.

Promises

A luat ultima înghițitură de vin și și-a închis ochii în timp ce aluneca ușor pe așternuturile proaspăt schimbate. Ochii ei mari nu-și puteau permite nici măcar cel mai neobservabil clipit cât era acolo, în fața ei. Îi era frică să se apropie, să facă vreo mișcare, să respire; dacă dispărea? Dacă era doar imaginația ei care juca feste? Era acolo, în fața ei, sau doar i se părea? Dacă va închide ochii, va mai fi acolo când îi va deschide? Nu putea risca. Stătea și se holba. Era o distanță de peste 5 metri de coridor rece și neutru între ei. Însă el îi zâmbea. Avea cel mai calm și plăcut zâmbet pe care l-a văzut vreodată. Poate era în regulă, zâmbetul lui larg părea să o asigure că era în regulă să clipească, era ok să dispară o secundă de acolo, tot o va aștepta. Se mai uită o dată la el, nimic în jurul lor nu mai scotea vreun sunet, totul a amuțit, fiecare avea probabil o melodie proprie ce îi suna în minte. O melodie special pregătită pentru clipa asta. Însă nu o mai auzea. Nu auzea și nu simțea nimic.

Se mai uită o dată la el și se întoarce și coboară în grabă scările. Nu se putea uita înapoi. Era o greșeală. El trebuia să știe asta, dacă nu știa deja, o să afle. Acum îi suna melodia în minte. Ce melodie romantică și-a ales psihicul ei să cânte într-un astfel de moment. Se uită la țigara aprinsă din mâna ei și știa că cel mai natural gest ce trebuia să urmeze era să tragă un fum. Însă prefera doar să se uite cum țigara dispare încetul cu încetul dintre degetele ei. Oare așa făcea și cu propria viața? se uita la ea în timp ce dispărea minut cu minut, fără să fie capabilă să facă vreun gest decent? Oare așa gândea și Bukowski în timp ce îl citea pe H.D. Lawrence în biblioteca aceea veche în timp ce viața lui se scurgea pe străzile americane fără ca el să fie parte din ea?

Își deschide ochii. Tavan alb cu niște molii zburând înnebunite pe suprafața lui. Apucă sticla de vin și ia o geacă de iarnă. Deschide ușa și iese în curtea plină de zăpadă, la peste -5 grade, noaptea, la ora 2. Ce s-ar fi întâmplat dacă în loc de întâmplarea ”x” ar fi ales-o pe ”y”? ce întrebare inutilă, faptul e consumat, Crăciunul e aproape. Întrebarea era greșită din start.

Closure time

              ”Continuau să zică lucruri.. lucruri care îmi treceau pe lângă ureche și maxim auzeam un vuiet însă cuvintele nu se formau în fraze și nu căpătau sens. Știam undeva, ascuns bine în inconștient că au dreptate, știam că sunt oameni care poate chiar vor binele altor oameni însă nu eram pregătită.. să accept că unii chiar nu pot face bine, doar să distrugă lucruri, să distrugă oameni.

                Dacă știam că o simplă conversație, împreună cu o băutură seacă, de culoare roșie poate face atâta claritate în mintea mea, apelam de mai multă vreme la această metodă. Apoi am învățat cum arată pereții… a urmat perioada de holbare la pereți, holbare în gol, stare de șoc, stare de repaus total psihic. Țigară după țigară, vin după vin și pereți după pereți. Momentul în care pierzi complet încrederea în rasa umană și nimic și nimeni nu mai pare de încredere. De parcă pereții reci ar putea rezolva asta…

              Unii oameni vor din tot sufletul să fie urâți.. și încearcă prin metode umane și inumane să își atingă țelul, când de fapt totul era atât de simplu. Nimic nu e mai trist decât purul adevăr, care a stat acolo tot timpul, nici măcar nu a fost ascuns, a fost acolo, în fața mea, și eu refuzam să îl văd. Întotdeauna e mai cald și mai bine în propria bulă plină de iluzii și speranțe. De ce adevărul, când e așa crud și sec și poate chiar logic? Când e acolo bula, bula protectoare…

               Însă bula se sparge la un moment dat. Și adevărul stă acolo cu un zâmbet malefic, uitându-se cu superioritate: ”tot la mine ai ajuns”. Și brusc din toate sentimentele care credeam că sunt acolo nu rămâne nimic, doar dispreț și greață (foarte a la Sartre, de altfel). Ai vrea să te urăsc, cât de simplu ar fi. Dar nu, trebuie să fie acolo și karma care va arunca bomba în locul meu, va sparge bula ta. Cât de tentant e… toate lucrurile ce vor rămâne nespuse, dar trebuie să știi că le știu. Știu și nu te urăsc. Doar dispreț față de străinul ce ai devenit brusc și față de fațada ce ai expus-o atâta vreme, față de falsa bunătate, falsa dragoste, falsa păsare. Fals. Atât a rămas. ”

             Se uită la mail, știe din start că va rămâne necitit, doar nu are atâta urmă de umanitate să îi pese de cineva din exteriorul bulei. Stă cu mouse-ul deasupra send-ului. Nu, trebuie să fie ceva mai rău decât un simplu send ce va rămâne uitat într-un inbox, undeva. Karma. Însă pentru ea acel send înseamnă ”closure” și ce va face karma pe urmă… cui îi pasă?

The „let’s come clean” part

                Pentru o perioadă destul de lungă a tot dat vina pe ea pentru ce s-a întâmplat. Apoi pe el. Apoi iar pe sine. Și ajungea să creadă că s-a întâmplat și punct. Nu mai merită să se gândească la asta. Asemănător lui Scarlett din ”Gone with the wind”. Mâine e o altă zi. De ce să se gândească la asta azi, când răul ar fi de nenumărate ori mai mare. A tot amânat. Și a tot așteptat. Și apoi a venit momentul în care pur și simplu nu mai era vorba de ea. Momentul acela în care realizezi că ți s-a făcut, de fapt, un rău imens și nu e de ajuns. Răul o să treacă și la altcineva. ”Tu ce ai fi făcut?”

               Nu mai știa exact, ce-i drept, cine e monstrul în toată povestea asta. El sau ea. Sau amândoi. Însă a ajuns destul de rapid la singura concluzie logică. Nici nu conta. Amândoi erau, însă el în mult mai mare măsură. De ce? Pentru simplul fapt că nu era doar monstrul ce s-a jucat cu o păpușică pe care o credea inocentă, ci pentru răul pe care l-a dat mai departe, poate chiar în deplină cunoștință de cauză. Însa asta nu va afla niciodată și nici nu îi păsa prea mult.

              E de parcă ar fi deținut cutia Pandorei și știa foarte clar ce se află înăuntru și că nu necesita mai mult decât o simplă privire să iasă tot răul. A primit-o la rândul său, ce-i drept. De către un monstruleț la fel de mare ca el. Însă nu a fost  îndeajuns. Și aparent nici nu va fi. Ce poate fi mai rău decât să primești, fără voia ta, fără să fi conștient măcar o clipă de urmări, o cutiuță ce urmează să te distrugă pe atâtea planuri? Destul de simplu. Să dai mai departe cutiuța.

                    Și ea vedea asta clar și fiecare clipă, fiecare minut în care viața ei se va închide ca o bulă în care nu poate pătrunde nimeni va fi din cauza lui și a cutiuței sale nenorocite. Însă s-a oprit la ea. Ea a văzut și considera că deține atâta logică banală și common sense, încât să oprească procesul. Dar știa că el nu o va opri. Și știa că și alte păpușele prostuțe ca ea vor fi atrase de faimoasa cutie și o vor deschide, la fel ca ea, fără să știe urmările.

                 Singura ei întrebare mai rămânea cum putea opri asta. Cum putea pune punct acestui șir de oameni ce urmau să fie doborâți de o simplă atingere, la fel ca un șir de domino. Fiecare rând pe rând cade din vina celui de dinainte. Știa că nu ajunge să fie ea singurul pilon ce va rezista. Însă oprirea oricărui alt pilon din șir va duce la și mai mult rău pe plan personal. Mai conta, de fapt? Răul personal, când e în joc ceva mult mai mare decât propria persoană?

               Fuma ultima țigară din pachet în timp ce gândurile treceau ca o vijelie prin mintea ei. Trebuia să decidă rapid și prompt. Nu putea da înapoi. Stinge mucul în scrumieră și se apropie de laptop. Va avea câteva mail-uri de scris.

Part one.         

        Îşi aşează ochelarii de soare pe nas, exact în dreptul ochilor, să ascundă urmele nopţii trecute nedormite şi plină de şerveţele ce i-au văzut toate lacrimile posibile şi imposibile. Îşi fixează în picioare pantofii cu toc şi porneşte spre uşă în costumul nou nouţ pe care l-a achiziţionat la îndemnul prietenilor, după divorţ. Ar trebui să ajute să îşi schimbe garderoba. Cel puţin aşa i s-a zis, însă până acum nu prea a resimţit vreun efect pozitiv. În drum spre uşă se opreşte şi apucă cu mănuşile scumpe, negre , de piele, sticla de vin goală, tot o urmă a nopţii precedente. Se opreşte în dreptul oglinzii imense ce stă atârnată pe peretele din hol şi trece cu curaj peste nodul ce i s-a pus în gât. Însă nu, nu se poate uita încă la propria reflexie. Va trece vreme îndelungată până se va putea iar uita în propriii ochi fără să simtă ce simte acum. 

            Porneşte Volvo-ul nou nouţ din faţa casei şi în drum spre serviciu încearcă să se adune. Însă gândurile par mai puternice decât oricând şi nu va putea face faţă unei noi zile la lucru. Nu va putea să se uite cu tărie în ochii oamenilor şi să le dea sfaturi, să îi ajute şi să le ofere sprijin în noile proiecte. Nu poate face asta când propriile proiecte, proiectele personale în care a investit atât s-au dus naibii. Se uită la locul pasagerului liber de lângă ea şi nu îşi mai poate stopa nodul din gât. O ia pe un drum lăturalnic ce duce spre o pădure apropiată de Helsinki. Noroc că, având în vedere numărul redus de locuitori ai acestei ţări nordice nu trebuie să conducă prea mult spre a se simţi complet singură. Nu e de parcă nu s-ar simţi singură de ani de zile. 

              Coboară şi îşi aruncă tocurile în maşină. Se aude un "pâc" în urma ei şi porneşte desculţă spre lac. Unde a dispărut persoana care abia acum o vreme zburda plină de fericire prin iarbă şi îşi întindea mâinile gingaşe spre a fi prinse de el, care o aduce la pieptul său şi o săruta dulce, dându-i impresia că totul va fi bine? Însă nu a fost. Şi nu va fi. Nici nu ştie care viziune e mai sumbră momentan: a trecutului ce a murit şi nu se mai întoarce, a persoanei care se presupunea că va fi alături de ea la bine şi la rău dar nu mai e deloc, sau a viitorului rece ce se arată la orizont. Casa rece ce o aşteaptă în fiecare seară să se întoarcă singură, patul mare însă lăsat gol în urma divorţului, locul de muncă, ce părea a fi marea ei realizare în viaţă, însă acum nu mai are nici un sens… tot ce ştia parcă a dispărut în urma unei perdele cenuşii de fum. Şi acum se găseşte într-un loc rece, necunoscut de ea, unde nu a mai fost înainte şi de unde nu ştie cum va putea pleca vreodată. 

            Parcă vânticelul răcoros de iunie îi aduce o mână familiară pe umăr. Simte cum se aşează palma pe care o ştia deja bine pe umărul ei şi cum se apropie respiraţia lui calma de urechile ei. Închide ochii şi lasă o lacrimă să i se prelingă pe chipul ei apărat de fond de ten şi alte mii de rânduri de machiaj pentru a-i ascunde adevăratele trăsături. Nu se întoarce. Ştie că nu mai e nimeni acolo şi că e doar ea singură, împreună cu natura finlandeză. Nici măcar atât nu-i aparţine. Ar fi vrut să găsească un loc oarecare, oriunde, oricât de departe, care să nu-i amintească de el, să nu-i aducă în minte imaginile apuse în care ea era fericită şi el… era acolo.

            Totul avea o conexiune perfectă cu tot ceea ce s-a întâmplat între ei. Podul peste lac la care s-au întâlnit prima dată, când el încă încerca s-o cucerească… însă a renunţat repede la această dorinţă, la fel cum a renunţat şi la ea. Pădurile prin care umblau atât de mult pe poteci, locurile unde şi-a lăsat capul pe pieptul lui şi a aţipit în mijlocul naturii, în deplină linişte. Inelul pe care încă refuză să îl dea jos după toate lunile astea de după divorţ. Şi-a făcut deja un tic din a-l pipăi de fiecare dată când se simte nesigură de ceva sau singură. E mereu cu degetele pe inel. 

           Nu a fost niciodată o fire prea romantică, tindea mereu spre un spirit practic, îi plăcea să-şi ţină cuvântul şi.. nu mai ştie de fapt. A făcut atâtea compromisuri de care îi pare rău la momentul actual, însă deja nu mai contează. A renunţat la atâtea trăsături de caracter ce o defineau şi acum nu le mai poate regăsi nicicum. A dat tot ce avea mai bun însă totul în zadar. A rămas un gol. Atât reprezenta ea acum. Un gol imens în care nu a mai rămas nimic bun, nimic demn de iubit. Doar nimic.

Simt cum vântul rece de munte, tipic de altfel, lunii noiembrie îmi trece peste pleoape şi se duce înspre pădure. Mă uit cu coada ochiului la tine şi aud de sub sacul de dormit sforăitul tău încet. Parcă a venit direct să mă calmeze. A început să se întunece serios şi sigur nu vom mai înainta azi nicăieri. S-a stins şi focul ce veghea asupra noastră şi acum am rămas doar noi cu vântul crud şi cerul lipsit de stele. Un sentiment ciudat pune parcă stăpânire pe mine, de parcă fiecare respiraţie a mea e vizibilă de la mile distanţă şi ochii mei albi ce privesc speriaţi de sub mormanele de haine se văd în depărtare şi atrag priviri curioase. Închid ochii din reflex şi aştept să mă cuprindă oboseala şi să adorm de nevoie… însă nu pare să se întâmple asta prea curând. Parcă toate evenimentele s-au decis să se deruleze acum în mintea mea, intenţionat să mă păstreze trează, să trăiesc oroarea de a trece complet conştientă de această noapte de pomină. Ştiu că nu are absolut nici un rost să mă opun, tu deja dormi şi până mâine oricum suntem blocaţi lângă faleza asta nenorocită.

Toată viaţa se strânge într-o minusculă clipă, totul se conectează şi are sens şi mii de legături iau naştere. Cu ce e mai specială clipa asta faţă de oricare alta? Zi de zi trăim cu frica de a da răspunsuri greşite, de a răni prin reacţiile, prin reflexele noastre, de a jigni, de a lua deciziile cele mai pripite în cele mai proaste momente. Până când frica se ascunde sub masca protectoare a aşteptării. Agonia dispare cu încetul şi îi ia locul repausul. E ca un fel de anestezie locală, ce are scopul de a acţiona doar pe plan fizic, hipnotizând, paralizând corpul de la a face orice fel de mişcare, pe când mintea însă zboară liberă prin cele mai ascunse interpretări posibile.

Cu ce e mai specială această clipă, aici, în frig decât oricare alta a vieţii mele? Adrenalina? Poate e pur şi simplu o traumă a vieţii cotidiene ce lasă să se întrevadă efectele secundare ale hipnozei fizice. E, totuşi, o clipă unică, ca oricare alta, ce are un farmec aparte evident, de care, se vede aici clar diferenţa de mentalitate dintre noi, unii se pot bucura pe când alţii doar aşteaptă. Aşteaptă anestezia ce adoarme fizicul…