Part one.         

        Îşi aşează ochelarii de soare pe nas, exact în dreptul ochilor, să ascundă urmele nopţii trecute nedormite şi plină de şerveţele ce i-au văzut toate lacrimile posibile şi imposibile. Îşi fixează în picioare pantofii cu toc şi porneşte spre uşă în costumul nou nouţ pe care l-a achiziţionat la îndemnul prietenilor, după divorţ. Ar trebui să ajute să îşi schimbe garderoba. Cel puţin aşa i s-a zis, însă până acum nu prea a resimţit vreun efect pozitiv. În drum spre uşă se opreşte şi apucă cu mănuşile scumpe, negre , de piele, sticla de vin goală, tot o urmă a nopţii precedente. Se opreşte în dreptul oglinzii imense ce stă atârnată pe peretele din hol şi trece cu curaj peste nodul ce i s-a pus în gât. Însă nu, nu se poate uita încă la propria reflexie. Va trece vreme îndelungată până se va putea iar uita în propriii ochi fără să simtă ce simte acum. 

            Porneşte Volvo-ul nou nouţ din faţa casei şi în drum spre serviciu încearcă să se adune. Însă gândurile par mai puternice decât oricând şi nu va putea face faţă unei noi zile la lucru. Nu va putea să se uite cu tărie în ochii oamenilor şi să le dea sfaturi, să îi ajute şi să le ofere sprijin în noile proiecte. Nu poate face asta când propriile proiecte, proiectele personale în care a investit atât s-au dus naibii. Se uită la locul pasagerului liber de lângă ea şi nu îşi mai poate stopa nodul din gât. O ia pe un drum lăturalnic ce duce spre o pădure apropiată de Helsinki. Noroc că, având în vedere numărul redus de locuitori ai acestei ţări nordice nu trebuie să conducă prea mult spre a se simţi complet singură. Nu e de parcă nu s-ar simţi singură de ani de zile. 

              Coboară şi îşi aruncă tocurile în maşină. Se aude un "pâc" în urma ei şi porneşte desculţă spre lac. Unde a dispărut persoana care abia acum o vreme zburda plină de fericire prin iarbă şi îşi întindea mâinile gingaşe spre a fi prinse de el, care o aduce la pieptul său şi o săruta dulce, dându-i impresia că totul va fi bine? Însă nu a fost. Şi nu va fi. Nici nu ştie care viziune e mai sumbră momentan: a trecutului ce a murit şi nu se mai întoarce, a persoanei care se presupunea că va fi alături de ea la bine şi la rău dar nu mai e deloc, sau a viitorului rece ce se arată la orizont. Casa rece ce o aşteaptă în fiecare seară să se întoarcă singură, patul mare însă lăsat gol în urma divorţului, locul de muncă, ce părea a fi marea ei realizare în viaţă, însă acum nu mai are nici un sens… tot ce ştia parcă a dispărut în urma unei perdele cenuşii de fum. Şi acum se găseşte într-un loc rece, necunoscut de ea, unde nu a mai fost înainte şi de unde nu ştie cum va putea pleca vreodată. 

            Parcă vânticelul răcoros de iunie îi aduce o mână familiară pe umăr. Simte cum se aşează palma pe care o ştia deja bine pe umărul ei şi cum se apropie respiraţia lui calma de urechile ei. Închide ochii şi lasă o lacrimă să i se prelingă pe chipul ei apărat de fond de ten şi alte mii de rânduri de machiaj pentru a-i ascunde adevăratele trăsături. Nu se întoarce. Ştie că nu mai e nimeni acolo şi că e doar ea singură, împreună cu natura finlandeză. Nici măcar atât nu-i aparţine. Ar fi vrut să găsească un loc oarecare, oriunde, oricât de departe, care să nu-i amintească de el, să nu-i aducă în minte imaginile apuse în care ea era fericită şi el… era acolo.

            Totul avea o conexiune perfectă cu tot ceea ce s-a întâmplat între ei. Podul peste lac la care s-au întâlnit prima dată, când el încă încerca s-o cucerească… însă a renunţat repede la această dorinţă, la fel cum a renunţat şi la ea. Pădurile prin care umblau atât de mult pe poteci, locurile unde şi-a lăsat capul pe pieptul lui şi a aţipit în mijlocul naturii, în deplină linişte. Inelul pe care încă refuză să îl dea jos după toate lunile astea de după divorţ. Şi-a făcut deja un tic din a-l pipăi de fiecare dată când se simte nesigură de ceva sau singură. E mereu cu degetele pe inel. 

           Nu a fost niciodată o fire prea romantică, tindea mereu spre un spirit practic, îi plăcea să-şi ţină cuvântul şi.. nu mai ştie de fapt. A făcut atâtea compromisuri de care îi pare rău la momentul actual, însă deja nu mai contează. A renunţat la atâtea trăsături de caracter ce o defineau şi acum nu le mai poate regăsi nicicum. A dat tot ce avea mai bun însă totul în zadar. A rămas un gol. Atât reprezenta ea acum. Un gol imens în care nu a mai rămas nimic bun, nimic demn de iubit. Doar nimic.