Sentimentul acela pe care îl avea când toată camera se învârte cu mine. În fundal se aude ceva muzică psihedelică însă momentul în care capul meu atinge perna
pufoasă și totul se învârte…. Nu se compară cu nimic. Închid ochii și îmi
imaginez caruselul cu mulțimea de cai călăriți de copii veseli, fotografiați de
părinți mândri. Îi deschid și mă lovesc de tavanul alb ca varul, bântuit doar
de niște molii speriate, zburând dintr-o parte în alta. Uneori consider că sunt
norocoasă că am nevoie de ochelari. Mă gândesc la toți oamenii care văd totul,
care nu necesită ajutor să vadă până la tablă, din prima bancă, u necesită
niște lentile să recunoască persoanele cunoscute pe stradă, în timp ce treci pe
lângă ele și te salută. Cât de trist poate fi să nu poți scăpa niciodată de
această vedere adecvată. Stând în pat, cu capul lăsat pe perna albă, pufoasă,
cu ochelarii în mână realizez cât de ușor e să scapi de realitate, de fapt. Toată
realitatea mea s-a dus la nici câțiva centimetri de mine. Ea stă acolo, bine mersi, în mâna mea stângă. Dacă
o las să cadă, ușor, atingând podeaua cu un zgomot aproape nedeslușit,
realitatea se depărtează și pierd contactul cu ea. O țin, totuși, aproape de mine. ține-ți
dușmanii aproape, mi s-a spus.
Cu mâna dreaptă țin strâns sticla de vin. Poate, totuși, și prietenii ar
trebui să îi ținem prin apropiere, nu că asta ar fi ajutat vreodată, până acum,
în atâția ani de existență. o picătură
seacă de Bordeaux se prelinge încet, ademenitor, de-a lungul sticlei, atingând
așternutul curat. Pata va rămâne acolo, ca mărturie. A alunecat încet, vrând să
fie oprită, și deși am privit-o pe tot parcursul traiectoriei sale, nu am vrut
să las realitatea din cealaltă mână doar să opresc o asemenea tragedie a
curățeniei. În plus, cine va vedea dovada?
Măcar de ar fi cineva interesat de asemenea dovezi efemere. Oare aici ne-a condus secolul
individualismului? Secolul capitalismului și al marilor companii ce prăjesc
încetul cu încetul orice urmă umană din noi? Îmi imaginez mii de ochi privind
asupra așternutului, dimineața următoare, asemenea unui Big Brother Orwelian. Ochi
meniți să judece, să le fie frică, să condamne acțiunile mele anterioare. Însă care
ar fi urmarea? Aș dispărea și eu și aș intra în ne-existență?
Închid iar ochii și multe fețe neclare se perindă pe traseul retinei mele. Fețe
mai mult sau mai puțin plăcute, fiecare cu amintiri proprii, fiecare cu
experiențe unice, fiecare din trecut. Mă imaginez purtând o mască venețiană în
timp ce mă perind, intr-o rochie victoriană, într-o cameră de bal modernă, în
timp ce aceste fețe discută între ele. Văd zâmbete politicoase și scuturări de
mâini pașnice în timp ce subiectele cotidiene zboară neînsemnate în aer . nimeni
nu observă cum singura conexiune dintre aceste fețe trece neobservată prin
camera de bal, invizibilă, ascunsă, însă
totuși în centrul atenției. ”Oare cine o fi?” ”Oare cui îi va acorda următorul
dans?” zâmbesc și observ în fundul întunecat al camerei un personaj misterios,
purtând, de asemenea, o mască, asemănătoare celor din ”V de la Vendetta”. Toți
ochii sunt ațintiți asupra mea, pe când cei doi ochișori negri pe care îi dețin
urmăresc un necunoscut din umbră. Necunoscutul devine subiectul principal al
discuțiilor, misteriul fiind un climax prea puțin orgasmic pentru a mai
reprezenta vreun nou. Mă opresc o secundă,
las zâmbetul să se evapore și mă uit în gol. Se lasă p liniște teatrală și
brusc toți revin la discuțiile platonice anterioare.
Deschid ochii și văd o molie cum se chinuie să stăpânească lumina dată de
becul meu portocaliu. Poate vrea să devină una cu căldura, poate vrea doar să
fie parte din ceva, din ceva mai mare, mai ademenitor, mai puternic decât
realitatea. Poate mintea umană era un
subiect revoltător de urmărit în vremea Virginiei Woolf însă cât de bine a
capturat, de fapt, mintea umană? O zi obișnuită, din viața unei peroane
obișnuite, mii de conexiuni mai mult sau mai puțin vizibile cu alte vietăți mai
mult sau mai puțin importante, din cadrul aceluiași grup, aceleiași planete,
creaturi ce până la lăsarea întunericului poate nici nu vor mai exista. Omul din
florărie, băiatul pierdut de pe banca din parc, femeia cu privirea ațintită
spre cerul tulburat de elicopter. Poate nici nu vor mai exista dimineața următoare
când va deschide geamul să simtă mirosul puternic al primăverii năvălind în
casă. Nu va ști, desigur, niciodată, la fel cum existența lor nu a reprezentat vreun catharsis în liniaritatea propriei existențe,
nici dispariția lor nu va fi mai dramatică. Cât de mult, putem, de fapt,
cunoaște dintr-o minte obișnuită?
Suntem oare, toți, precum personajului din Psycho? Arunc o privire
cinică moliei mele năstrușnice, cutezătoare, în timp ce îmi imaginez cum
anihilez cu sânge rece jumătate dintre cunoscuții mei? Desigur, nu toți îmi
sunt pe plac, desigur, nu toți reprezintă o bucurie, însă merită oare așa o
mare pierdere de energie? Aș vrea să dețin atâta energie ca personajul plin de
vitalitate și ură din filmul american. Aș vrea să îmi pot centra întreaga
atenție spre a face rău sau bine unei alte persoane. Însă atenția noastră e
deja atât de distorsionată de o societate capitalistă, plină de reguli și secrete,
mistere și întrebări fără vreun răspuns anume, de un individualism aproape
inexistent, și totuși, poate prea bine determinat încât energia aproape că e
distrusă în totalitate.
Poate asta și era ideea, să reducă procesul gândirii într-atât, încât, la
finele zilei să poți afirma că singura rămășiță de putere pe care o mai ai o
folosești să deschizi sticla ieftină de alcool în urma căreia să lovești perna
și să adormi în toată forța. și ziua următoare să continui procesul. Poate,
într-adevăr, lipsa curentului electric ar duce la un fel de apocalipsă a
civilizației, însă unde ar duce lipsa alcoolului? Lipsa drogurilor, a țigărilor
și a celorlalte elemente halucinogene ce sunt menite să creeze o țară a
minunilor asemeni celei vizitate de Alice. Realitatea ar fi prea greu de
suportat zi de zi. Ei știau asta, de aceea sunt legale majoritatea substanțelor.
și cele care nu sunt tocmai în interiorul legii se pot procura oricum ușor, de
la vecini, de la cunoștințe, totul se poate cumpăra cu bani .
Banii, mâine iar începe o zi de lucru. Las ochelarii să îmi alunece din
mână și pe când să atingă podeaua, aproape că mi se întretaie respirația. Toate
fețele din camera de bal se îndreaptă spre mine și singurul element salvator e
masca venețiană. Nimeni nu știe adevărul, nimeni nu știe trecutul ,decât mine,
cea ascunsă în spatele măștii. Oare cum s-ar schimba conversațiile dacă s-ar
afla conexiunile? ”eu sunt cel cu care s-a culcat înainte de tine” ”Eu sunt cel cu care te-a înșelat în ziua aceea
friguroasă de mai” și așa mai departe. Zâmbesc în spatele perdelei venețiene. Nimeni
nu îmi mai acordă atenție. Totul se întoarce la normalul distorsionat și ireal.
Conversațiile false își reiau cursul și politețurile nu mai încetează. ”dar ce
bine îți stă azi fracul” ”cât de tare se observă că ai făcut mișcare în ultima
vreme” ”știu că te înșală nevasta însă voi zâmbi având în vedere că eu sunt
amantul și te voi întreba de vreme”. Trec
printre ei ca o fantomă. Rece, invizibilă, lipsită de materie, lipsită
de expresii faciale.
Mă trezesc cu o durere de cap infernală. Dau nas în nas cu ceasul. 4 p.m.
mai am câteva ore de somn. Întind mâna după un algocalmin și niște apă. Degetele
mele dau de un obiect străin, rece. Masca mea venețiană stătea în locul
paharului cu apă. Am băut prea mult, iar. Desculță, fac pași până în bucătărie
și dau drumul la robinet. Privirea mea bolnavă se oprește în jurul unui post-it
lipit pe ușa de intrare. Îmi pun halatul și cu paharul de apă în mână mă apropii
de bilețelul cel galben. ”V”. Doamne,
cât am băut, totuși? paranoia pune, însă stăpânire pe mine și mă uit prin jur,
examinez apartamentul. Nimeni, nici o urmă, nici un sunet. Să am încredere în
propria lipsă de memorie sau în anumite întâmplări paranormale? Zâmbesc. Nici un
bărbat nu mi-a trecut pragul de o vreme îndelungată, probabil violul ar fi fost
de partea mea și dacă era să se întâmple. Iau un algocalmin și îmi proptesc
capul înapoi pe pernă.
